The Best bookmaker
bet365 Bonus
Litaniile mȃhnitului protosinghel Romeo | Despre “Litanii pentru ultima uitare”
- Detalii
- Categorie: Cultura
- Publicat: Sâmbătă, 26 Iulie 2025 10:40
- Scris de Ică Săliṣteanu
- Accesări: 127
Motto: “Tristețea mea aude nenăscuții câini
Pe nenăscuții oameni cum îi latră”
Nichita Stănescu
Ioan Romeo Roṣiianu îṣi completează isprava litaniilor (“Litanii pentru sufletul gol”, “Litanii pentru inima surdă”) săvȃrṣind într-o vecernie a iertării ṣi “Litanii pentru ultima uitare”.
Cele trei “litanii” întregesc o lepădare din prea mare risipă a trăirii ṣi de acută deznădejde a suferinţei din dragoste
Cȃnd a venit invitaţia să scriu despre“Litanii pentru ultima uitare” m-am simţit ca un cavaler medieval trimis în luptă fără zale, fiindcă empatizarea cu simţirea ṣi suferinţa lui Romeo m-a făcut aproape complice ṣi parte la trăirea lui, mai ales că Romeo este poetul care aude ṣi tristeţea florilor (“am auzit mirosul florilor plȃngȃnd”) de la care împrumută parfumul spre a se face plăcut lui Dumnezeu pe care-l roagă să-i nemurească slovele pe care vrea să i le ṣoptească la cină (vezi “Cină cu Dumnezeu”) să-l îmbuneze să-ṣi ţină furia îndreptăţită la o parte, ca el poetul întristat aproape ireversibil să-ṣi poată strecura“într-un colţ de pagină de carte” toată emoţia (bună sau rea).
Dorul de mamă ṣi-l păstrează-n permanenţa fiinţării în duh (“acolo unde nu-i întristare nici durere nici suspin”) fiindcă ṣtie că undeva acolo sus mama îl aṣteaptă cu privirea duioasă într-o poartă a sufletului (“ṣi aṣteaptă-n poartă să mă vadă”) inchipuindu-ṣi-l călărind un “cal trandafiriu” (“pe-un cal de dor”).
Crede că trebuie să se aṣeze (bolnav fiind) la rȃndul unei case de bilete pentru o călătorie, unde la ghiṣeu Atropos vinde bilete numai pentru dus (deṣi aceasta are de dat bilete pentru alţi grăbiţi) doar ca să fie sigur că nu i se dă bilet fără loc (“Am luat bilet de ducere spre moarte / mă duc cu mine-acolo doar la dus / dar ṣtiu c-am nemurit în carte / un răsărit ṣi-a margine de-apus”).
“Inima albastră” îl determină să comită o poezie de dragoste fără egal (în care femeia iubită este esenţa tuturor femeilor ṣi-n special a mamei) ṣi ne-o spune cu sinceritatea spovedaniei ṣi pe care îmi permit să o reproduc: “te-am iubit ṣi sfinţii ṣtiu a spune / Doamne ce căpiţe am avut / nicăieri în margine de lume / om cu fată nu s-au mai iubit // te-am iubit pe cȃmpuri ṣi-n ogradă / numai mere ṣi furnici aveam / trăiam doar a viselor grămadă / mama ta ne mai privea pe geam // am îmbătrȃnit ṣi plec spre mama / vreau să-i spun cu sufletul c-ai fost / mai frumoasă ṣi-ntr-o noapte vama / la păcat în zilele de post / ea mă ṣtie iarăṣi va ierta / fiul ei prin viaţă rătăcit / sper că astăzi nu va blastema / ceasu-n care nu m-ai mai iubit // m-a iubit ṣi-i musai să-nţelegi / braţele care mi-au fost veṣmȃnt / jur că-n altă viaţă de alegi / ne vom face locul de mormȃnt” fiindcă Romeo este deopotrivă poetul dragostei absolute, dar care ca orice lucru care tinde spre absolut devine pȃnă la urmă un uriaṣ eṣec, dătător de mȃhnire.
Și dacă Nichita a fost cum însuṣi ne-a mărturisit “eu nu sunt altceva decât o pată de sȃnge care vorbeṣte”, Romeo prin flagerări necontenit repetate îṣi sporeṣte suferinţa ṣi emoţia în trăiri intense, provocȃndu-ṣi vătămări grave încȃt numai mărturisirea (spovedania) directă a celor suferite îi conferă ṣansa salvării.
În iubirea trăită şi în care a rănit şi a fost rănit, până şi anotimpul de dragoste şi l-a gâtuit în clepsidră, bântuind într-o dragoste devastatoare pentru o femeie sau poate o iluzie a ei, amplificându-şi simţirea ca-ntr-o totură în care numai ţipătul răgnit (“de ce m-ai părăsit”) îi mai dă certitudinea că încă fiinţează.
Pentru Romeo “cântecul de dragoste rănit” este magistral mărturisit (interpretat) în poezia “Mi-eşti cântecul de dragoste rănit” unde mărturiseşte “îmi eşti şi-mi eşti cu toată darea / popas de cer şi asfinţit / la margine de lume lumânarea / îmi spune azi că-s obosit” şi precizează “îmi eşti tristeţea mea de fală” închipuindu-şi finalul după lecţii în care încearcă să-nveţe să moară, intrând în starea lui Eminescu când a zis “nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” şi îi spune iubitei “am defilat cu tine printre clipe / secundele sub paşii mai înceţi / ai retezat a visului aripe / şi-ai mai zidit icoane în pereţi” // “la cimitir mă-mbrăţişau groparii / aveau de lucru bani şi băutură / şi-n crucea uliţii sticleţii / legitimau tăcerea mea cu ură // mă duc am zis şi dus am fost / m-am primenit cu zile înainte / căci am iubit în zilele de post / şi sfinţii nu i-am ţinut minte // mi-ai fost şi te mai rog să fii / alt umăr să găseşti ca adăpost / să nu mă plângi şi să nu vii / la crucea mea că n-are rost.”
Spiritul lui uriaṣ nu-i este îndeajuns trupului devenit neîncăpător ṣi supus deteriorării, aṣa cum nici lumina n-are un trup pe măsură ( cum gȃndea marele Nichita “trup ciudat, trup asimetric aṣteptȃnd cu răbdare să-i crească luminii un trup pe măsură”) ṣi-ṣi duce fiinţa într-o vale a plȃngerii unde caută ṣi unde speară să-ṣi găsească buruiana de leac (fiindcă acum crede că n-are “nici leac, nici buruiană”) ca să mai poată tămădui ce se mai poate, ca să mai poată să chefuiască cu nimfe ṣi iele aṣa cum a făcut-o mereu (“am chefuit cu nimfe ṣi cu iele / la marginea tăcerii nu mai stau”) ṣi cere cu-mprumut un ceas de liniṣte (“dar am cerut la ceruri ṣi la lună / un ceas de liniṣte-mprumut”).
Felul în care iubeṣte este devastator, mortal ṣi dureros fiindcă exprimă neîmplinirea sentimentală ṣi răbdarea cu care (neîndepărtat de casă - să fie uṣor de găsit) o aṣteaptă pe nemiloasa ṣi neîndurătoarea Atropos, cu bravura cu care ṣtie să-ṣi aṣtepte lovitura de graţie un rege etrusc.
Pare pregătit pentru ultimul drum (“M-am pregătit să mă prefac în noapte / sunt gata dar mă tot grăbesc / amiroseṣte zarea doar a moarte / ṣi nu am zale s-o rănesc”) ṣi se îmbracă corespunzător (“Mă-mbrac în moarte moarte sunt / pustiu pe drumul cel ne-ntors”) pentru o ultimă ṣi sinceră adevărată dare de seamă:
“am fost cȃndva la margine de lume / o lume adumbrită de-ntristări / priveam în gol ṣi vă pot spune / că dincolo de zări sunt zări // am fost cȃndva la margine de timp / ṣi vreme de tăcere n-a mai fost / vă spun acuma nu vă mint / că o clepsidră n-are rost // am fost pe frontul patimilor surde / femei frumoase-am tot iubit / cȃnd tac doar liniṣtea mi-aude / tristeţi de ultim părăsit // am fost prin vastele păduri / în umbră am crescut emoţii / dar ai venit la mine ca să-mi furi / ţȃţȃna balamaua porţii // am fost că altfel n-ar mai fi / poveṣti de spus în crucea zilei / am dărȃmat să pot zidi / biserici ṣi cutia milei.”
Obsedat de ideea că moartea-l invită la o călătorie în doi spre un cer izbăvitor (“Moartea mea de ceruri e aproape / viaţa mea s-a sprijinit de-un nor / într-o inimă atȃta poate-ncape / risipire lacrimă ṣi dor”) unde să caute zȃmbetele mamei (“mama mea în ceruri o să-mi lase / zȃmbete ce-au amurgit în ghimpi”) îṣi face culpă că-n alergarea lui prin pădurea vieţii, mai mereu vȃntul l-a depăṣit ṣi deposedat de sentimente mai bune.
La fel de excesiv ca Georg Trakl se risipeṣte ṣi acum rememorează nelămurit, asemenea omului lui Giovani Papini, că în îmbrăţiṣările lui n-a putut să cuprindă ṣi să păstreze totul ( vezi”Un om sfȃrṣit”) cerȃnd drept graţie ca pentru toate cele făcute ṣi nefăcute să nu fie judecat ṣi urȃt (neiubit).
Parcursul în poezie de la scrisori la dulcele stil clasic îl face aproape cu dezinvoltură alternȃnd cu o uṣurinţă care te buimăceṣte pȃnă cȃnd ajungi la concluzia corectă, aceea că te afli în apropierea unui poet complex, complicat ṣi înzestrat care face trasee pe sȃrma subţire de la înălţimea geniului (sub care se află hăul banalului de care se fereṣte “ca dracu’ de popă”) ṣi ne propune o poezie pe care să o ai în permanenţă la căpătȃi.
Dacă tristeţea versurilor sale pare pornită dintr-o cauză pe care nu o desluṣim, profunzimea zicerilor sale te descumpăneṣte (fiindcă îṣi arată “fără perdea” metamorfozele care-l salvează prin retragerea în cărţile pe care le scrie) ṣi rămȃi spectator mut în faţa versurilor pe care le zămisleṣte.
Pȃnă la urmă pocăinţele tardive îl îndeamnă la un fel de smerenie, ṣi-l îndeamnă să-ṣi îndrume paṣii către sfȃnta biserică (“mergem pe la sfintele biserici / să spurcăm icoanele pe rȃnd”) unde printre “cerṣători ṣi clerici” îṣi aruncă trecutul în gunoiul uitării (“aruncăm trecutul în gunoi”).
Ḯn orice caz acum cȃnd se află “Pe culmile disperării”, îţi este aproape imposibil să-l înţelegi mai ales cȃnd îṣi propune “Retragerea fără torţe” dintr-o viaţă de care se agaţă (totuṣi) cu voluptatea condamnatului care îṣi revendică dreptul la un păhărel de rom ṣi o ţigară.
În concluzie avem de-a face cu un mare poet ṣi cu o poezie fără seamăn ṣi cum Pandora (soţia lui Epimeteu) ne-a lăsat Speranţa, gȃndim că vom mai scrie ṣi despre alte isprăvi ale lui Romeo.