Scrisori despre dragoste, durere, îmbătrânire, disperare şi linişte

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Luni, 22 Octombrie 2018 08:40

Scris de Marian Ilea

Accesări: 631

În „Scrisoare şi destin”, Ioan Romeo Roşiianu şi Alina Florica îşi aşează în poeme trăirile la limită în cheie romantică, religioasă ori epică.
Poveste după poveste se deapănă - din „pagină de carte” în „pagină de carte” - conturând o lume a nondialogului în care scrisoarea, „cartea”, poate fi decelată doar din foamea de adresare cu care începe fiecare poem: „iubito”, „iubite”.
Într-o lume ambiguă, poemele par a fi ancore ale (re)întoarcerii existenţiale pe un pământ solid, când în jur totul se (s)curge către un destin implacabil.
„Iubito, de-a lungul vieţii mele am recucerit zâmbete în mulţi ochi trişti/am lăsat multe cuvinte în inima celor din jur dar au fost şi cuvinte care-au nemurit în sufletul meu amintiri/ cu toate astea cea mai frumoasă privire blândă era tot a mamei… ” (Scrisoare despre dorul adânc şi mama mea Maria).
Tărâmul solid în care lucrurile şi viaţa capătă contur ţine de prezenţa „mamei amintire”!
Ca „figură tutelară” a vieţii, mama amintire oferă… amintire despre o lume în care s-ar fi putut trăi fără sufocare.

Spaima metafizică se simte la tot versul, se transformă într-o nelinişte contondentă, într-un urlet înspre iubită, căreia i se ştampilează poemele-scrisori.
„… era Sfântă Mărie Mare…/ Iubito, n-o mai simţeam/ Era atâta minciună în jur încât nici adevărul din predica preotului chel nu s-a mai văzut” (Scrisoare despre Dumnezeu şi mama mea frumoasă)
În acelaşi poem găsim versuri explicative care creează punţi „dureros” de false” între ce este şi ce ar trebui să fie: „… eram deja bătrâni la trup tânăr la suflet eram şi abia copil în priviri”.
„Urletul” ţine în scrisorile-poeme la Roşiianu de o absenţă care ar trebui înlocuită sau locuită şi care rămâne absenţă fără putinţa (în)locuirii.
Scrisori de dragoste şi disperare trimite poetul înspre iubită, într-o cavalcadă de poveşti care introduc în ecuaţia existenţială îndoiala:
„dintr-o dată n-am mai fost singuri, Iubito/ pentru că-ntre noi şi sufletele noastre a crescut mai rău ca durerea îndoiala” (Scrisoare despre facerea lumii şi Dumnezeul iubirii)
E o încercare de descărcare a apăsărilor prin mărturisire. Spunerea durerii, urletul acesteia nu eliberează, ci adânceşte singurătatea. Omul poet care scrie „scrisori” într-o lume unde poştaşii sunt pe cale de dispariţie, dar se mulţumeşte adeseori să constate:
„aşa a fost pe mocheta veche urme de paşi arătau reţineri trecerea noastră prin lume” (Scrisoare despre poemul cu aripi deschise şi culori vii)
Scrisorile lui Roşiianu se sfârşesc în rotunjimea lacrimii ca întrebare fără răspuns, dar ca şansă fragilă a relansării existenţiale. „Mai ştii când m-ai strâns de mână pe marginea patului şi-n colţul privirii mele a înflorit lacrima?!” (Scrisoare despre toamna din sânge şi timp)
Scrisorile-răspuns ale Alinei Florica întăresc victoria noncomunicării, sunt trasoare care luminează singurătăţi.
„Iubite, ieri, când nu se mai putea potcovi puricele/ cu nouăzecişinouă de oca de fier/… se-ncropi/ o nouă poveste de dragoste suavă” (Scrisoare despre basmul fără final)
E ceva în lipsa de dialog ce te duce cu gândul înspre literatura absurdului, înspre poemul care devine schiţă dramaturgică a la Eugen Ionescu, schiţă în care personajele sunt suficiente lor înşile, dialogul e monolog, iar virtuţile se transformă în simple comunicări, parcă desprinse din formularistica unor scrisori de sorginte chezaro-crăiască:
„Mai ştii când mi-ai spus că respiraţiile noastre/ se-ncrucişează adesea într-o armonie perfectă/ deşi n-am făcut dragoste niciodată?!” (Scrisoare pentru ziua ta), sau „nu mai aveam date concrete despre adevăr sau despre frumuseţe” (Scrisoare despre tren şi staţii târzii), sau „tu eşti aproape, dar n-o să mai vii niciodată, căci moartea mă/ place/ mai mult decât crezi/ ai simţit tu într-o doară” (Scrisoare despre un târziu adânc resimţit).
„Scrisoare şi destin”, de Ioan Romeo Roşiianu şi Alina Florica, e un volum de poeme scris într-o lume de sfârşit de lume care, totuşi, nu se dă plecată, trăgându-şi adânc sufletul şi respiraţia!