The Best bookmaker bet365 Bonus

Poetul de la Legendă la Adevăr

(Ioan Romeo Roşiianu, „Înnomenirea cuvintelor”, Ed. Ceconi, 2014)

              Condiţia Poetului a fost şi va fi întotdeauna neclară, pentru că ea nu este pur şi simplu umană, excede obştescului, pe lângă întruparea Poetului în om, mai aflându-se şi o atingere îngerească. Condiţia Poetului este intrinsecă, ea se circumscrie înţelesului, în egală măsură cum trăirii, visurilor, vremurilor.
              Nu gândeam că voi ajunge să scriu despre autoprezentarea (nenominală) din creasta unei cărţi, până când, iată, după mai multe lecturi ale acesteia, cu greu m-am desprins pentru a trece mai departe, în cuprinsul poziei. De altfel, dincolo de „Legenda Poetului” cu care îşi începe Ioan Romeo Roşiianu decantarea ideatică, în „Înnomenirea cuvintelor”, nici că ar mai fi multe de spus despre Poet, într-o imediată apropiere de ceea ce urmează.
               Începe aşa, autorul: „Legenda spune că Poetul s-a născut flămând de viaţă, că lui nu i-au ajuns şi că nici nu o să-i ajungă vreodată zilele. Să trăiască aşa cum vrea, să scrie toate cuvintele care-i îmbălsămează vieţuirea...”, – şi continuă în aceeaşi notă care în loc să explice Poetul, îi adânceşte şi mai mult misterul preumblării sale pe lume.


               Privind la defăşurarea poetică, pe opt secţiuni, mai întâi remarc „Scrisori deschise trupului tău” şi „Scrisori de dragoste neexpediată”, la care am făcut referire la momentul oportun. Iar dacă e să-mi aleg de astă dată, atunci „Naşterea insomniei” să fie!
            „Numai Dumnezeul cuvintelor/ cearnă-mi înfrigurarea din suflet/ crisparea din răsuflet// Pasul netăgăduit cărării/ umbrei mele/ legământ/ adormire-nfiorată/ pustiire-nfierbântată/ moarte a mea/ lumină/ necuvântului/ înmărmurit pe buze./ Înfricoşare prelungă.” (Dumnezeul cuvintelor).
             Spre deosebire de celelalte volume de poezie pe care le ştiu, şi unde e larg şi larg în suflul exprimării, aici Ioan Romeo Roşiianu se hotărăşte a fi zgârcit în economia cuvintelor, probabil în concordanţă cu doritul gest al ’înnomenirii’ acestora, dovedindu-se un dibaci simbolist. Expresia sa este apăsată, dedicată, precisă, intuitivă, imperativă (ar mai fi multe alte caracteristici, dar vreau să dau dovadă de aceeaşi economie lexicală).  
             Se întîmplă, aşa cum era de aşteptat din titlu, o întreagă apologie despre popularea fiinţei în cuvinte, astfel avem parte de: „Lumi ale cuvintelor”, „Infiltraţiile cuvintelor”, „Somnolenţa cuvintelor”.     
             Iar „Naşterea insomniei”, fiind în profunzimi, interfaţa unei alte lumi în vreme ce aceasta se alcătuieşte, este o explicitare clar descriptivă, chiar justificare cât de poate de în clar a stării de veghe care dă dependenţă precum cel mai tare drog, neavând formulă chimică, poate alchimică... „Desfigurat de-un soare umed/ când cerul putrezea-ntre zări/ cu pulberi mi-am acoperit naşterea/ insomniei.// Ca să pot descoperi îngheţul/ gustul de lacrimă mi l-am gustat/ la marginea lumii şi a mea.// Lumină-n cuvinte n-am mai putut vedea/ gheaţa mi-a încătuşat respiraţia/ lângă sunete alese cu trudă.”
             În fine, după cum îi stă bine unei cărţi, în ea se regăseşte un poem de referinţă. Aici şi acum, gândesc cum acesta ar putea fi: „În fiecare din noi”: „În fiecare din noi/ există un Christ/ al iubirii şi urii/ al adevărului şi minciunii/ al nebuniei/ de-a ne fi mai născut/ zăgăduind înttre oase/ ca-n sângele vieţii/ să-ţi crească arome...”
             O altă abordare în spectrul poetic, la Ioan Romeo Roşiianu, pe care categoric o bănuiam fără ca neapărat să o ştiu, trebuia doar readucerea aminte din cronologia faptelor.

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The best bookmaker bet365

Free Premuim Templates by BIGTheme

Copyright © 2009-2018  -  powered by DSdata