The Best bookmaker bet365 Bonus

Atunci când sufletul respiră

 
     (Ioan Romeo Roşiianu – Scrisori de dragoste pierdută, Ed. ECREATOR, 2018)


              Focul este întreţinut de aer, doar vântul ce îl poate stinge. Şi nici atunci nu se termină el focul, jarul rămâne de veghe spre renaşterea sa. Îţi vine să dai cu cerul şi cu stelele de pământ când prăbuşită e dragostea în straiele ei impecabile şi într-o băltoacă de nedreaptă viaţă. A nu uita însă de sămânţa dragostei, care nu se poate nicicum prăbuşi pentru că nu are vreo localizare în spaţiu şi timp, ea există pur şi simplu, frumos ancorată tocmai de rădăcinile, de trunchiul, de ramurile sufletului, cel mai ales fruct fiind!
              Ioan Romeo Roşiianu este pornit dintr-un punct imprevizibil, se înscrie pe o linie dedicată şi se trezeşter captiv într-o sferă din care nu poate ieşi, oricât ar vrea, în încăpăţânarea-i fulminantă. El poetul, el omul, el ’poetomul’, cum ar mai zice Eugen Evu, este plin de cerneală şi îşi desenează însăşi superba dragoste într-un lan de scrisori care nu se termină până la apocalips şi dincolo tot nu se mai termină .
             „Scrisori de dragoste pierdută” este o carte care în mod exponenţial de la necesar spre implacabil trebuia să existe.

Ea se înscrie în şirul şerpuit şerpeşte pe care odată pornit nu mai poţi a-l opri, cu toate posibilele sfidări ale imposibilului... „Scrisori deschise trupului TĂU”, „Scrisori de dragoste neexpediată”.
              Mai rar când prin umblarea poemelor să te pierzi dar şi să te regăseşti totodată; departe de rătăcire, începi să pricepi reinventare pas cu pală de vânt. Şi vine aşa: „Iubito, am stat treaz toară noaptea asta de Înviere ca să văd cu ochii sufletului minunea/ şi n-am avut cui spune că-n timpul nesomnului meu a înviat Hristos/ nu vedeam nimic în bezna nopţii dar cu ochii credinţei/ pipăiam infinitul şi zarea/ tu nu m-ai auzit nici măcar când am strigat duzpă ajutor/ eu te-am auzit chiar şi atunci când ai tăcut/ e ca atunci când faci fotografii alb-negru ca să vezi sufletul omului/ pentru ca atunci când faci poze color vezi doar haine şi bogăţia.// (Mai ştii când ţi-am spus că oamenii visători sunt îngeri cu/ aripi rupte care pot zbura numai atunci când sunt/ mângâiaţi?)// Aşa a fost, Iubito şi am vrut toată viaţa să fiu uşă de biserică/ ca să mă pot bucura de preţuirea oamenilor/ am reuşit să fiu un vitraliu prin care să poată trece spre tihnă lumina/ a fost ca arunci când sufletul meu te privea şi te voia pussă în ramă icoană de noapte şi zi/ a fost ca atunci când mâinile şi buzele mele au făcut picnic pe pântecul tău fierbinte pe coapsele tale/ pe sânii tăi şi pe fesele tale mi-am scris povestea trecerii prin lumea asta pusrie şi-n vis.// (Mai ştii când ţi-am spus că Moartea e somnul care ne/ cuprinde după ce ne terminăm treaba pe pământ?)// Aşa a fost, iubito şi cu mâinile mele-am apărat flacăra/ lumânării să nu se scurgă/ printre degete să nu se stingă lumina am năzuit zadarnic în noapte şi-n zi/ m-am încălzit la lumina credinţei şi sufletul meu a plâns de bucurie/ Dumnezeu îl ţinea-n palme şi-i purta de grijă zâmbind/ numai lumea din jur nu simţea aerul îmbălsămat când trupul/ acela al tău despica în două părţi inegale privirea/ când am tăcut mi-am furat singur istoria am schimbat viitorul şi am umplut de praf prezentul/ urmele mele nu s-au mai văzut în miezul zilei/ în întunericul orb al nopţii nu mi s-au mai văzut uitările/ căutându-te.// (Mai ştii când ţi-am spus că despre sufletul tău frumos/ am să scriu tot restul vieţii mele de mână?)// Aşa a fost, Iubito şi abia astăzi mi-am dar seama că la/ naşterea mea n-am adus nimic nou sub soare/ sunt contemporan cu propria umbră şi asta mă încurcă/ mereu la mersul pe jos/ sunt contemporan cu acelaşi vânt ca şi străbunii mei/ aceleaşi ceruri îmi scaldă privirea secată de sensuri de la plecarea ta/ numai pe alte drumuri spre nicăieri spre niciunde mă mai/ poartă paşii spre moarte acuzm” (Scrisoare despre Înviere şi singurătatea din vis).

                Să îndrăznesc să spun, să rostesc, să afirm, să susţin, să insist  că acesta este poemul de credinţă al omului, al poetului, al poetomului... De aceea mă voi opri aici din a cita. Vreau să aveţi această imagine exrtrapolenţială în timp ce firească! Despre Ioan Romeo Roşiianu, poetul îndrăgostit de ideea de dragoste înainte de descoperirea dragostei în sine şi nelăsându-se de obiceiul iubirii necondiţionate!
                         
            

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The best bookmaker bet365

Free Premuim Templates by BIGTheme

Copyright © 2009-2018  -  powered by DSdata