Valentina Cristina Vadana sau poezia ridicată la grad de stea

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Miercuri, 12 Iulie 2017 10:43

Scris de IR Rosiianu

Accesări: 1114

Valentina Cristina Vadana – „La grad de Stea”, Ed. Ceconii, Baia Mare, 2017

O mai veche vorbă românească spune că un om, pentru a rămâne nemuritor, trebuie să facă un copil, să ridice o casă, să planteze un copac şi să scrie o carte.
Ei bine, volumul - inspirat numit „La grad de Stea” - cu care intră-n lumea bună a literelor Valentina Cristina Vadana nu este unul prin care ţine cumva să împlinească o prezicere vizionară asupra propriului destin, ci este un alt pas firesc în fiinţarea ei, o mai altfel de prelungire energetică, spirituală.

Împărţirea acestuia în trei capitole distincte trădează un anume exerciţiu liric, vorbeşte deja de o viziune poetică, de ştiinţa construirii în poem şi a poemelor într-o carte ce devine unitară tematic şi stilistic, o voce ce vrea să se distingă de la primii paşi începând a se concretiza astfel.
„Cel mai frumos ţinut” este titlul primei secţiuni a cărţii, una în care primii paşi sunt făcuţi cu o anumită temere, iar poemul de început, „Într-o carte” prevesteşte zbuciumul naşterii în cuvânt, îl şi explică cumva.
Un poem care deschide o serie plină de patos, versuri la limita confesiunii, a punerii sufletlui pe tavă, la dispoziţia şi chiar discreţia cititorului,  versuri puternic amprentate de povestea propriei vieţuiri în poem, versuri care-l urcă pe lector pe scena unde se desfăşoară piesa, astfel transformându-l în personaj deloc secundar al acesteia.
La fel cum filosoful Habermas a arătat că ne aflăm dincolo de anumite stări, că ne aflăm dincoace de alte experienţe cruciale ale umanităţii, poate doar la un nou nivel al reflexivităţii, dar mereu ancoraţi puternic în realitate, tot aşa şi poeta noastră se încăpăţânează să ne propună o poezie romantică sau, cum ar zice Nicolae Manolescu, una „post-romantică”.
A veni azi cu un mesaj clasic şi melodios, într-o vreme a experimentelor multiple poetice poate părea demers sinucigaş, însă cred că este calea prin care Vadana vine să ne spună că tot de timpul nostru ţin şi acum mari iniţiative filosofice şi viziuni cuprinzătoare.
„Te voi iubi la nesfârşit într-o suavă carte,/Cuvintele din ea îţi vor şopti tăceri ascunse./Aş vrea să mă citeşti, să am de tine parte,/Măcar când tâmplele-mi vor fi de vreme unse” spune ea în debutul cărţii, iniţiind cititorul într-o lume a reflexivităţii, a introspecţiei.
Multă pasiune strecurată în versuri, cuvinte investite substanţial cu emoţii, stare ce face ca poeta să se lase furată de idee, astfel vătămând echilibrul fonetic al unora din versuri, silabele în plus şi accentul dur în mijlocul unora din versuri trădând îneputul, scuzându-l cumva: „Eu mâna să mi-o leg de tastatură/Şi gândul să mi-l culc, să tacă./De poţi, prin suflet vino şi-mi mătură,/Păienjenişul ce muguri a început să facă” (Poartă-mă), sau: „Dacă palmele ar fi stele, ţi-aş dărui universul,/Iar înapoi ţi-ar cere câteodată praful lor/Mai mult de-atât n-aş cere, să-ţi rămână ţie restul/Când peste ani ai să mă cauţi de prea mult dor” (Gând nocturn).
Versuri unduios (s)curgătoare, o anumită grabă a finalizării poemului, o anumită superficialitate amprentând imagini vii, purtătoare de simţire.
Sunt inerentele greşeli ale începutului de drum, iar căderea în descriptivism face parte din această stare.
Cu multă uşurinţă care trădează nativitatea poeta jonglează cu mijloace artistice şi trece de la rima încrucişată la cea împerecheată, stil ce pare s-o prindă mult mai bine.
E ca un demers prin care voieşte  o anumită depăşire a frontierelor abordării, dar şi un efort de a aduce-n pagini, de a coborâ în text „convorbiri” fructuoase şi optici despre lume şi viaţă, la o primă vedere ireconciliabile cu mersul vremii: „Dă-mi culoare c-o pensulă ruptă de rouă,/Sunt pânza ce-ţi cere o emoţie nouă/Trasează pe mine din marea ta de vise,/Nuanţe ce par deasupra noastră închise” (Pictură sumbră), sau: „Aici doar durerii de tine-i mai pasă/Te ia, te îmbrăţişează şi nu te mai lasă./Când trupul te doare minut cu minut/Te înalţi deasupra lumii şi, pac... ai căzut!” (Rezumat).
Secţiunea „Tribut”, a doua a cărţii este cea în care poeta caută vădit versificarea, în care evită împărţirea în strofe, una în care cred că-şi face anumite deservicii din acest motiv, un capitol altfel provocator din punct de vedere tehnic şi ca abordare.
Este locul în care pare a se încăpăţâna să pună laolaltă, într-un contact viu şi productiv tradiţii tasate şi deja trasate ale poeziei autohtone cu viguroase experimente occidentale.
Este calea prin care poeta vrea să gestioneze mai altfel elaborările intelectuale şi acţiunile umane, văzând în coborarea ştachetei, în simplificarea limbajului, în subţierea mijloacelor artistice poate tocmai cea mai facilă cale de a ajunge la inima şi mintea cititorului: „Stii, cândva am fost şi eu un înger, dar nu mai sunt./Azi culeg doar resturi, frâng inimi, adun mărunt./Nu mai vindec nicio rană, nu iert nicio lovitură./N-ai stat tu în primul rând din ring să ţi-o iei în gură” (Înger), sau: „Pavat mi-e gândul, ninşi mi-s fiorii,/Ne sorbim ca vinul, ne certăm ca chiorii./Ne strigăm în şoapte, ne privim golaşi,/Dintre toţi aceia, noi suntem mai laşi” (Crezi că-i corect?), sau: „Fecioară fiind cândva, naivă în decor,/Iubeam să văd flăcăi cum după mine mor./Cu pletele în vânt şi ochii după stele,/Deşi ele n-alergau, eu tot fugeam cu ele” (Mă vezi, oare, tu?)
Poate că tocmai prin această forţă a contrastului şi prin o anumită coborâre a nivelului mesajului vrea poeta să reţină atenţia, însă îi va fi greu ca astfel de experimente poetice să devină STIL într-o literatură aproape ostilă noului şi destul de tributară exclusiv poeziei postmoderne.
Secţiunea de final, cea care şi dă titlul prezentului volum, „La grad de Stea” este şi cel mai substanţial al cărţii, din toate punctele de vedere.
Cu toate energiile absorbite de un anume anacronism existent în paginile de început ale cărţii, pe durata unei lecturi cu suişuri stilistice şi coborâşuri neinspirate, lirica din această secţiune a poetei Valentina Cristina Vadana stă cât se poate de evident sub semnul meditaţiei, ca un mers pe sârmă pe marginile misterului, o altfel de provocare doar.
Trecerea de la linia erotică de început şi plină de vitalism exuberant, poate puţin amprentată de anumite accente de bucolism, la un adevărat şir de interogaţii şi reflecţii de natură elegiacă chiar, îl conduce pe lector printr-o lume vastă a poetei, îl ademeneşte şi provoacă în acelaşi timp pe acest lung traseu al căutărilor şi experienţelor personale.
E un temerar pas făcut (în)spre-o superioară (re)descoperire a unor viziuni metafizice, accentul căzând pe liniştiri şi limpezimi interioare, în fapt pe o lume proprie desprinsă dintr-un realism impropriu visului şi poeziei.
De la stările şi emoţiile îndrăgostitei poeta ne duce-ntr-o lume a nepăsării, a resemnării, iar asocierea cu presimţirea morţii devine astfel inerentă, evident invocarea şi asocierea cu Dumnezeu ca izbăvire şi sprijin într-o experienţă unicizată în felul ei fiind pasul pe care-l face în a ne spune că miracolul poeziei ei palpează tocmai prin multitudinea elementelor care o alcătuiesc, cu bune, cu rele.