Carmena Băinţan sau poezia maturităţii într-un volum vizionar

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Vineri, 09 Iunie 2017 07:39

Scris de IR Rosiianu

Accesări: 947

„Călător prin vremuri trecute”, Editura Ceconii, Baia Mare, 2017

Cu o carte în care dă măsura creşterii ei vine acum Carmena Băinţan în faţa cititorilor, cu o carte inspirat împărţită în trei secţiuni, „Secunda vieţii”, „Legea timpului” şi „Clepsidra”.
Indiferent de cât de avizat ar fi lectorul cărţii „Călător prin vremuri trecute”, faptul că are în mână o carte ticluită, construită cu pricepere de artizan devine evident cu fiecare pagină dată.
Carmena Băinţan îşi trădează viziunea poetică din chiar aceste subtitluri, secţiunile însumând o adevărată poveste de viaţă, stampe imortalizate dintr-o existenţă pe care-o încearcă acum gândul firesc al schimbării.
Senzaţia că între coperţi este ascunsă o poveste existenţială finisată, şlefuită - romanţată dacă vreţi! - te urmăreşte la tot pasul, iar o astfel de împărţire a cărţii te duce cu gândul la viaţa însăşi, în care primele părţi, „Copilăria” şi „Maturitatea” au consistenţă, au substanţă în faţa „Bătrâneţii”, mai întotdeauna grea, împovărătoare şi urâtă.

Volumul cu iz filosofic, existenţial începe cu secţiunea „Secunda vieţii”, iar aceasta cu poemul „Taina”, un poem ce-ncepe cu o strofă care prefigurează firul epic, astfel devenind capătul de aţă de unde acesta se deşiră: „De ce să-i mai ascult mereu pe alţii,/Şi glasul meu să tacă pe vecie/Când fericitul codru iar mă cheamă,/Să-mi mai întindă lumi spre veşnicie”.
Poemele lungi de la începutul cărţii arată măiestria poetei, una aflată în plinătatea forţelor creatoare, sunt poeme de substanţă, de respiraţie, în pofida faptului că stilul clasic are şi impune reguli şi restricţii.
În pofida acestora, poeta jonglează cu eleganţă cu sensuri şi valenţe, urmăreşte obsesiv mesajul cărţii, astfel oferindu-i lectorului un adevărat puzzle făcut din poeme de sine stătătoare, aparent fără legătură între ele.
Şiragul se măreşte cu fiecare pagină dată, poemele vin şi întregesc o imagine poetică, o trăire pe care-o subliniază cu anumite tuşe de regret, iar aerul de risipire amprentează întru câtva scriitura: „E toamnă peste tot şi-nving scaieţii,/Şi vântul îi propteşte în fereşti,/Nu-i cine să te-aştepte-n pragul casei,/Şi nu mai este vreme de poveşti” (Pribeag), sau: „Poate în cartea vieţii tale/Ai scris o lungă tragedie/Sau poate că poemul vieţii/E scris cu sânge pe hârtie” (Leneşul fără noroc), spune ea susţinând descifrarea noastră.
Sunt poeme amprentate de existenţialism, poeme străbătute de propria vieţuire, dar este evident faptul că poeta evită elegant o anumită fotografiere a realităţii, poate de teama unui soi de dezbrăcat în public, poate din dorinţa tainei pe care-o dă numai coapsa puţin dezvelită.
Carmena Băinţan nu se hazardează, îşi calculează paşii lirici dacă vreţi, e precaută, tatonează terenul, urmăreşte ideea, chiar cu preţul unor dezechilibre în vers.
E un tribut asumat, compensat întru totul de unitatea tematică şi stilistică a cărţii, o jertfă făcută zeului poeziei atunci când intervenţia ei este vădit vizibilă în actul inspirativ, când simte nevoia inexplicabilă să devină sfătoasă, posibilă deformaţie din vremea dăscălimii sale: „Focul neaprins mă-nvăluie iară/ Strivind cu lumina tulburarea fiinţei,/Răspunsul vieţii poate să-mi pară/Druimul Golgotei spre-ntărirea fiinţei” (Secunda vieţii), sau: „De te rănesc cuvinte şi fapte uneori/Învaţă să priveşti ca soarele prin nori./naiadele mai prind în plase de cuvinte/Şi scapă doar acela ce are pic de minte.” (Surghiul), sau: „De n-ai ştiut că lumea se înnoadă/Sub firele de viaţă ale morţii/Tu tot mai poţi să-ţi scapi lumina asta/Păstrând-o-n fiecare seară-n taina nopţii” (De n-ai ştiut).
De la o secţiune cu poeme de respiraţie, sugestive, de la „Secunda vieţii”, poeta ne poartă prin „Legea timpului”, poeme mai scurte, condensate, în care diluţia ideii nu mai există.
Sunt pome cu care urmăreşte acelaşi filon, iar construcţia poetică se împlineşte parcă mai uşor, odată făcută fundaţia: „Vântul din suflet mai mişcă perdeaua/Anii se-ngălbenesc sub ploile reci/Afumat este geamul ce-aşteaptă chemarea/Ceasul adorme-n poemele seci” (Fereastra), sau: „De te desparţi de lume cu răbdătoare faptă,/Tot ea te va cuprinde în mâinile ei reci,/Din tine primăveri s-or naşte spre răsplată/Încărunţindu-ţi tâmpla cu ghiocei pe veci” (Paşi rătăciţi).
Este secţiunea care contrariază cel mai mult, una în care poeta plăteşte tribut ideii de construcţie a cărţii, senzaţia că ar mai fi putut fi şlefuite versurile fiind cât se poate de vie.
Graba neexplicată (con)duce la anumite stângăcii stilistice, la versuri inegale, la anumite repetiţii imagistice, la respiraţii la mijloc de vers, la accente dure în mijloc de vers, fapt ce face ca în momentul declamării poemului să fie uşor detectabilă imperfecţiunea.
„Clepsidra” este secţiunea de final a cărţii, a unei adevărate poveşti de viaţă, una încropită din numai patru poeme, un final de carte extrem de provocator, de parcă ar fi spovedania de dinainte de trecerea într-o altă dimensiune spirituală.
Sunt versuri scrise-n vers alb, unde imixtiunea învăţîmintelot nu mai dăunează versului sau poemului în întregul acestuia, sunt versuri în care poeta trage tuşe groase de sinceritate, versuri în care chiar dacă nu vorbeşte de ea însăşi, este vizibil faptul că de simţămintele ei este vorba.
Una peste alta, poemul de final, „Aţi fost acolo” este unul avertisment, unul în care poeta arată cu degetul spre lume, dar şi spre ea însăşi în acelaşi timp, regretul inundând pagina.
E calea găsită de ea, poate strigătul ei de disperare, poate cântecul ei de lebădă printr-o existenţă luminată de taina şi valorile poeziei.