Nicolae Vălăreanu Sârbu şi respiraţia cuvintelor sale

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Miercuri, 15 Martie 2017 07:06

Scris de IR Rosiianu

Accesări: 921

Nicolae Vălăreanu Sârbu - „Respirăm în inima lucrurilor”

Cu o carte a maturităţii ne provoacă de data asta poetul sibian Nicolae Vălăreanu Sârbu, cu o carte prin care se aşează definitiv în cartea de aur a poeziei româneşti.
Dacă anterioarele volume au fost evident şi substanţial marcate de o etapă întru câtva firească a căutărilor, căutări marcate profund de treceri bruşte de la poemul cu tentă de haiku - adevărate fulguraţii de gând – la prozo-poeme sufocante, ei bine, acum avem de-a face c-o linie unitară, echilibru ce reflectă şi vorbeşte evident de-o altă etapă, una a maturităţii sale lirice.
Până şi titlul vorbeşte de înţelepciune şi echilibru, „Respirăm în inima lucrurilor” ameninţănd să fie o adevărată coloană vertebrală a scriiturii sale viitoare, o textură a cuvintelor aşa de finisată negăsind în volumele anterioare, volume apărute la edituri importante din ţară, unele premiate.

Sunt poeme subtil străfulgerate de-o vocaţie a sfârşitului - stare dată mai mult de vârsta biologică decât de cea lirică -  poeme amprentate de înţelepciunea dată de-o viaţă parcursă la pas, etapă cu etapă, căutare cu căutare: „Am încărunţit tot căutând adevărul în surâsul femeii/nedesluşind ascunsele taine de ea ori de mine/şi păşind în seninătate sufletu-mi se va însenina” (Am încărunţit căutând adevărul) spune el încă de la începutul cărţii, avertizându-ne asupra forţei mesajului pe care vrea să-l strecoare-n vers.
„Nervii nu-mi răscolesc trupul, ci gândul/lăsându-l liber să zburde, îndepărtând orizonturile înguste,/nu fiinţele de fiinţe”, sau: „Când voi migra în trupul femeii înger/inima-mi va rămâne să bată ritmul/pe care nimeni nu-l ştie” (Curbele zilei se ridică), sau: „Voinţa ne-ngăduie lupta, îi pune sceptrul,/mâinile deschid porţile galbene/să treacă trăsurile toameni” (Semn de schimbare), sau: „Viaţa ca o tăietură prin care curge universul/îşi consumă dimensiunile celeste/şi nimeni nu-i udice timpul” (Sufletul nu-i o băutură fierbinte).
Da, sunt versuri de forţă, versuri impregnate cu poveste de viaţă, versuri în care poetul ni se relevă ca artizan, fin chirurg disecând în măruntaiele poemului, tăieturile fiind făcute cu fineţe şi pricepe în miezul imaginii, îngăduind şi facilitând vizualizarea imaginii sugerate, conturate.
E pariul lui în acest volum, unul al esenţelor, unul în care cuvintele sunt încărcate de sensuri noi, unul în care poate ar vrea să comprime-n cuvinte cât mai puţine adevăruri.
Un demers deloc sinucigaş cu atâtea metafore, din contră mesajul devine fluid, uşor de receptat.
Logic, divinitatea îşi are locul ei de cinste-n substanţa poemelor, tema trădând, mă repet, vârsta biologică, însă poetul nu dramatizează, nu  se văicăreşte.
Dimpotrivă, versurile au forţă, imaginea e plină de valenţe noi, înţelepciunea şi experienţa acumulată revărsând bogăţie şi substanţă oricărui cuvânt.
„Dumnezeu trece singur,/duce pe umeri cerul nostru de mâine,/rupe cu mâinile pâinea cea de azi/şi o împarte celor nevoiaşi”, sau: „Ce se întâmplă dacă o mamă îşi pierde copilul/printr-o întâmplare stupidă/nebănuită de nimeni?//Ai spune că aşa e voia Domnului/cu îngerii pământeni”, sau: „Doamne, la tâmplele tale luminoase/se-nchină şi îngerii căzuţi,/oamenii privesc şi cu mâinile-n cruce/se pun în genunchi şi ascultă/în inimi iubirea li se-nfiripă/şi bucuria se vede pe feţe”.
Sunt trăiri strecurate-n vers, trăiri amprentate de-o vieţuire-n tinda bisericii, stilizări de acte şi gesturi ceremoniale uşor de decriptat numai de cel ce are experienţa pioşeniei, a vieţuirii şi pulsaţiei religioase, mistice.
O sarabandă de metafore ce trădează un îndelung exerciţiu liric, poetul ajungând acum un artizan, un bijutier ce pune-n valoare diamantele şoaptelor tocmai printr-un îndelungat proces de şlefuire.
Logic sau nu, inerentele intarsii filosofice nu întârzie să apară, poetul trăgând tuşe groase din convingerile personale, adesea afectate-n redarea lor de o inexplicabilă cădere în descriptivism: „Lumea se mişcă depăşită de interese şi evoluţie,/înghesuită în memoria fiecărei persoane/în care se caută prea târziu/nevoia voinţei de acţiune/sub sceptrul bunăstării omului,/al înţelegerii curgerii spre viitor,/cu gândul înlăuntrul fiinţei/la cine-i scurtează viaţa” (Cu gândul înlăuntrul fiinţei), sau: „Prinşi în cleştele dintre siteme cinice/ca un reflux al declanşarii de operaţii ireversibile/vieţile noastre se hrănesc cu ameninţări/dar nimic nu ne scuteşte de pregătirea încrederii/în desfăşurarea împletirii firelor/de care se leagă liniştea,/astfel încât să nu se întâmple nenorociri” (Aspiraţie şi speranţă).
Această atitudine uşor sfătoasă dăunează poemelor, iar căutarea unor preţiozităţi cu orice preţ atrage după sine respiraţii în mijloc de vers şi îngreunează lectura, fapt ce dăunează unităţii, întregului.
Dincolo de toate acestea, însă, Nicolae Vălăreanu Sârbu aduce în volumul „Respirăm în inima lucrurilor” o altfel de respiraţie a cuvintelor, o respiraţie ce înnobilează imaginea, dând valenţe nebănuite adesea, multe versuri fiind de-a dreptul memorabile.
Un pas mare în creaţia unui autor cu un îndelung exerciţiu liric, un poet care şi-a trecut întotdeauna trăirile prin furcile caudine ale cuvintelor, numai şi numai astfel descărcând în poem energii de nestăvilit şi unice.