Ioan Romeo Roşiianu – „Înnomenirea cuvintelor”

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Luni, 06 Iunie 2016 09:26

Scris de Horia Picu

Accesări: 1445

Nichita Stănescu a spus cândva:

„Poezia nu se face cu cuvinte / poezia se face cu sentimente.”

Lumea s-a mai schimbat în ultimii 30-40 de ani. Stau şi mă întreb ce-ar spune acum Nichita despre poezia lui Romeo Roşiianu, care-i plină cu sentimente şi de cuvinte care-l „ascultă” şi pe care le manevrează cu uşurinţă, aşezându-le şi reaşezându-le în versuri care pot fi catalogate – părerea mea!- drept admirabile.

„Înnomenirea cuvintelor” e o culegere de poezii care ni-l „dezvăluie” pe Romeo Roşiianu în desăvârşirea sa poetică desfăşurată pe întinderea a peste zece ani. Chiar din acest punct - al schimbării discursului liric – am încercat sa fac recenzia de faţă.

„Unghi al durerii”-1994

Autorul iubeşte fiinţa dragă de lângă el, dar poate fi la fel de îndrăgostit de amintirea celei dragi

„Urmele tale sunt imprimate în ape / în linişti în ramuri şi-n zboruri.”

O vede, sau i se pare c-o vede în tot ce există. Remarcabil acest vers:

„Urmele tale sunt imprimate în ape”

Pasiunea poate lua dimensiuni cvasicosmice:

„Grămezi de cuvinte-nverzite / şoapte adormite coboară / încet în patimi crepusculare.”

Sau poate avea elemente filozofice:

„Să-ţi poţi trezi / neveşnicia / la viaţă.”

„De propria umbră / coatele amiezii-mi sprijin / ca-ntr-o aducere aminte...”

Poetul – abil mânuitor al cuvintelor – ştie că are ceva nobil de făcut folosindu-şi harul cu care a fost înzestrat:

„Cuvintele-s naufragiaţii întunericului / din fiecare din noi / în fiecare clipă.”

În această grupare de versuri se simte că naşterea unei creaţii literare se face cu sacrificiul la care autorul aderă până la acceptarea – la modul simbolic vorbind – a sacrificiului suprem:

„Pentru că vă iubesc / şi lumina vă este sfinţită / de nelinişti şi dor /

Inima v-o dau / s-o răniţi / cu lacrimile voastre.”

„Naşterea insomniei”-1996

După doar doi ani, Ioan Romeo Roşiianu e mai spectaculos în exprimare, mai metaforic şi mai contradictoriu, ceea ce-i conferă o aură de imprevizibil şi...spectaculos. Poetul spune:

„Umbra s-a şoptit nimănui”

Ador acest vers, în care personificata umbră „se şopteşte”, nu şopteşte. Parcă ar fi un fel de a spune umbra „s-a scurs” spre nimeni, sau spre toţi. Nimic clar, doar un verb cu o curgere fără preferinţe.

Cel care a scris versurile din „Naşterea insomniei” e un om religios. Ştie că reîntoarcerea sa în lume depinde de El:

„Dă-mi sufletul / ca să mă pot întoarce-n lume!”

Apoi mai este şi un profund recunoscător al acelora din gura cărora a auzit primele cuvinte româneşti:

„...m-am născut / adormit / în pădurea de vorbe / a părinţilor mei.”

Romeo Roşiianu are şi versuri spectaculoase, care nu trebuie „disecate” cuvânt cu cuvânt pentru a le da un sens. Sensul este chiar imposibilitatea găsirii a unuia singur. Cred că astfel de versuri nu trebuie înţelese. Trebuie simţite!

„Tăcerea căldurii îngheaţă / urmele paşilor mei”

În altă parte citesc nişte versuri care-mi par o invitaţie la interpretare, la înţelegere:

„Degetele-mi ard aşternând / cuvinte în pagini de rouă”

Motivul umbrei apare în aceste poezii. Mă gândesc la Salman Rushdie, care în „Harun şi marea de poveşti” are următorul fragment:

“Dacă unei umbre nu‑i place cum se îmbracă persoana de care este prinsă sau ce freză are, poate foarte bine să‑şi aleagă propriul ei stil![...]De multe ori Umbra e cea care conduce, fiind urmată de Persoană sau Sine sau Materie.”

În poezia lui Romeo Roşiianu:

„Încă un pustiu / a murit în marginea de răsărit / a umbrei mele /

Fără ca lumina să-l fi răvăşit / cu mâini înfrigurate de teamă.”

O interesantă combinatie de poezie cu tentă religioasă împregnată cu veşnica suferinţă cauzată de dragoste, presărată cu spectaculoase metafore găsesc în următorul fragment:

„Aşchiile privirilor tale / mi-au rănit / oboseala / din vorbe / răstignindu-mi /

amiaza-ngheţată / pe podeaua nemărginirii / cu piroane de vânt.”

„Lenjerie pentru sfântul uitat” – 1997

Locul poetului în lume, sacrificiul său, zbuciumul necontenit sunt trăsăturile definitorii ale acestui grupaj de poezii.

„Poetul stătea pe bulevardele lumii şi lumea-l îmbrâncea /

i-arunca poemele la coş îl alunga dintr-o parte în alta”

Suferinţa poetului care are de toate şi totuşi...n-are nimic:

„Poetul are mai multe decât vorbe / mai multe poeme decât umbre /

Mai puţine amante decât are vise / mai puţine mirese decât are pământul”

Poetul, un rătăcitor prin lume, un neînţeles, un singuratic printre oameni:

„Parfumul străzii se-nşuruba în plămânii poetului

Singur târa iluzii prin viaţă şi vise-ngropa”

„Poetul ucis de cuvinte” – 1999

Un grupaj de poezii în care se disting modestia celui care le-a scris,

„POETUL trece prin lume în vârful picioarelor”

nostalgia pentru trecerea timpului,

„clepsidra s-a spart şi nisipul s-a scurs / timpul s-a ascuns în secunde vărsate pe jos.”

sau adoraţia fiinţei îndrăgite

„Când râzi mi se pare că până şi / norii-şi dezbracă veşmântul pustiu de ploaie.”

„Blestemul care stinge lumânări” – 2000

De data aceasta Ioan Romeo Roşiianu îşi scrie poeziile folosind stilul clasic, cu versuri care au rimă. Am ales câteva exemple:

„ frunze / rătăcit / ascunse / plămădit” sau: „pietruită / reci / ne-nfrunzită / poteci”

Nu-i rău să se ştie că avem de-a face cu un poet care poate scrie fie cu versuri albe (dar pline de substanţă), fie cu rimă, adică aşa cum azi puţini reuşesc (adică, mai precis, sunt în stare) s-o facă!

Aleg o strofă din acest grupaj de versuri pentru cititorii care nu sunt încântaţi de modalitatea modernă de existenţă a poeziei. Scriitorul băimărean e în largul lui oricum ar scrie!

„Poetu-şi plânge-n crâşmă viaţa rece / poemul său e-acoperit de dor /

Îl doare-un gând şi-o patimă ce trece / îl doare-un zbor inveşmântat în nor”

„Scrisori deschise trupului TĂU”-2000

Şi în aceste versuri fiinţa iubită e muza inspiratoare. Versurile

„Eşti atât de frumoasă-n ăste ceasuri /

Încât îmi pare că stă până şi timpul în loc / să te privească”

sunt încântătoare şi-mi amintesc de una dintre frumoasele poezii de dragoste din literatura română (Lucian Blaga „Izvorul nopţii”):
„Frumoaso, / ţi-s ochii-aşa de negri încât seara / când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare / că ochii tăi, adânci, sunt izvorul / din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri / acoperind pământul / c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea.”

Romeo Roşiianu se adresează, în poeziile sale, de multe ori direct fiinţei iubite.

„Tu te-ai născut să-mi sfâşii perdeaua durerii / să-mi intre în suflet amiaza şi visul”

„În căutarea ÎNGERULUI pierdut”-2004

O accentuată stare de melancolie este definitorie pentru acest volum de poezii. Remarc un vers:

„Liniştea se înşurubează în aerul nopţii”

Verbul „înşurubează” e de multe ori prezent în volumul de versuri, dar fiecare apariţie pune cititorul în ipostaza de a face legături noi între cuvinte care par a fi într-o relaţie ireconciliabilă. De asemenea, adjectivul „desculţ” e frecvent în versurile poetului băimărean şi de fiecare dată-şi găseşte locul potrivit.

„Se sting între lumi blesteme şi cânturi / pasul desculţ înfiază cărarea pe urme/

Adie-nserarea plăpânde răcori”

În altă poezie se pot citi versurile:

„somnul cernut de cu seară-n simţiri / anunţă o nouă tăcere-n cuvinte desculţe”

„Scrisori de dragoste neexpediată”

Ultimul capitol al volumului de versuri e cel mai emoţionant. Titlul trebuie înţeles cum trebuie pentru a şti la ce să ne-aşteptăm. Poetul sensibilizează profund cititorul vorbind de dragostea sa neexpediată, neîmplinită, neînţeleasă. O face atât de frumos, încât îmi impune, cu prima ocazie, aproape de la sine, o abordare specială a „Scrisorilor”. Până atunci remarc gândurile trecute în paranteze la fiecare dintre poeziile capitolului, care pătrund adânc, adânc...

Poetul îşi idolatrizează mama:

„(Să ştii că atunci când mă podidesc greutăţile mi-e dor de umărul firav al mamei pe care-mi odihneam neliniştea vieţuirii!)”

Îşi venerează iubita:

„(Să ştii că mi-este deja dor să culegem insomnii şi să nu ştie nimeni că iubim luna!)”

„(Mai ştii că era amiază şi noi aveam senzaţia că ziua abia începe când zâmbeşti?!)”

Suferă din dragoste:

„(Mai ştii că afară ploua când eu îmi stingeam în lacrimi privirea?!)”

Are nostalgii:

„(Mai ştii când mi-am pus capul pe sufletul tău şi te-am rugat să mă ierţi că e toamnă?!)”

„(Mai ştii că atunci când am intrat în lanul de lavandă tu culegeai flori şi eu plantam poezii pentru zilele triste?!)”

De la real la imaginar de multe ori e un pas atât de mic de făcut...

„(Mai ştii ce frumos au zburat peste noi pescăruşii pe plaja pe care n-am fost niciodată?!)”

În concluzie, după parcurgerea culegerii de versuri „Înnomenirea cuvintelor”, pot spune că poetul Ioan Romeo Roşiianu are, fără îndoială, aşa cum spune,

„mai multe poeme decât umbre”.

Şi e printre puţinii care poate întreba, aşa cum o face el în „Scrisori de dragoste neexpediată”:

„(Mai ţii minte ce frumos şopteau frunzele între ele când le mângâia vântul?)”