DIN UNGHER, LA PÂNDĂ

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Vineri, 03 Iunie 2016 06:05

Scris de Ştefan Aurel Drăgan

Accesări: 1244

          În anul omienuoăsuteşaptezecişitrei, în luna iunie, eram proaspătul soldat nefruntaş în rezervă eliberat înainte cu trei zile de termen din cauză că am slujit ultimele şase luni de cătănie la casa armatei de pe lângă unitatea militară unsprezeceoptzecişitrei Pleniţa, judeţul Dolj, regimentul treizecişidoi infaterie mecanizat dorobanţi. În traducere mai directă, unitatea disciplinară pentru ofiţeri şi subofiţeri. Deci, proaspătul om liber care am fost m-am neastâmpărat şi după două săptămâni m-am instalat în post de tehnician veterinar la Coruienii lăpuşului. Un sat fantastic ascuns în dosul dealului ce tot urcă neobosit şi calm, precum oamenii de aici, spre munte, un loc unde se ascund atâtea lucruri frumoase şi provocatoare de nelinişte creatoare pe care, atunci, numai eu şi Valentin Muste am putut să îndrăznim să le desluşim în lungile nopţi potopite de puhoaie albe până peste brâu.

Chiar şi atunci când ne îndreptam spre a ne întâlni cu drăguţele noastre în oraş şi am salvat un recrut de la moarte care a fost victima dezlănţuirii săniuţelor copiilor. Cred că-şi aminteşte pictorul.
          În timpul neterminatelor noastre polemici, între mine şi Valentin, dintr-un ungher al casei primitoare şi deschise a familiei Muste, un adolescent privea, ne asculta şi se mira cu încântare asupra noastră.
          Ne-am împrăştia după aceea. Valentin a fugit după  chipuri şi locuri care se jucau pe teritoriul dintre imaginaţie şi realitate, eu după fiinţele inefabile ascunse în codrul poeziei şi a literaturii. Şi de aici din marginea tărâmului meu am auzit un zvon care m-a încântat nemăsurat de mult: feciorul preşedintelui de colectiv din Coruieni s-a încumetat şi a avut curajul să atace arta atât de grea şi de nepătrunsă a poemizării cuvântului.
          Ne-am urmărit apoi reciproc. Prin publicaţii şi veşti, dar fără să ne întâlnim, fără să ne vedem. Eu îl admiram din spatele spaţului care ne despărţea, el nu bănuiesc ce preocupări avea vis-a-vis de mine; am mai comunicat telefonic uneori, dar surpriza reciprocă - bănuiesc că este de acord şi el – s-a produs în timpul unei manifestări a revistei Tribuna din Cluj. După două zile de şedere în aceeaşi încăpere nu reuşisem să ne cunoaştem. Eu stăteam lângă Lucian Perţa şi l-am întrebat dacă omul din faţa mea este cumva Vasile Muste. N-a apucat să-mi răspundă Lucian. Bărbatul din faţa mea purta barbă  – că deaceea este bărbat – şi s-a întors zâmbind cu o faţă luminoasă cum numai familia lor ştie să zâmbească, şi mi-a zis :” Dar tu eşti Ştefan Aurel Drăgan?”