„Punte peste vremuri” de Ioan Romeo Roşiianu

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Vineri, 08 Decembrie 2017 10:37

Scris de Horia Picu

Accesări: 1192

Pentru că de data aceasta critic ... criticul, numele despre care (se) vorbeşte le-am scris doar cu iniţialele. Există totuşi două excepţii, Romul Munteanu şi Vasile Muste, a căror dezvăluire a întregului nume dă sens celor ce vor apărea scrise ceva mai departe.
„...abordarea unei discuţii despre permanenţele poeziei româneşti nu constituie pentru nimeni o aventură intelectuală aberantă, ci doar o tentativă de regândire a acestor permanenţe din unghiul de vedere al contemporaneităţii”. (Romul Munteanu)
E limpede că din punctul de vedere al contemporanului nostru Ioan Romeo Roşiianu, tentativa de regândire despre care vorbeşte Romul Munteanu se transcrie într-o reuşită. „Punte peste vremuri” este chiar o punte. În prima parte sunt eseuri critice pe care autorul le-a grupat sub numele de „Re(con)stituiri critice” care au apărut acum douăzeci de ani în reviste de prestigiu ca „Tribuna” , „Contemporanul” sau „Cronica”.

Aşadar, despre scrierile lui A.A.G., putem citi că acesta face „...dese incursiuni în străfundurile realităţii, uşoare alunecări în ludic chiar, accente puse pe propriile-i trăiri, astfel încercând el „traducerea” frământărilor semenilor săi.”

Nu toate comentariile la adresa unor poeţi sunt pozitive. Citesc un articol scris de Romeo Roşiianu în revista „Cronica” despre realizarea (?) literară a lui C.C.: „Ştefan Mitroi, prinzând – încă o dată!- ocazia , şansa unei filozofări, „punctează” din chiar prima frază: „Aproape de vârsta la care Alexandru cel Mare chiar murea, Isus chiar învia şi Eminescu chiar înnebunea, C.C. se moare pe sine în poezie”.”

Ironicul Roşiianu spune mult în cuvinte simple şi puţine, dar nici nu trebuie mai mult(e): „No aşe!...”. Criticul maramureşean ne dă exemple concludente din „opera” lui C.C.; „hăituisem o sală cu păsări înţelepte” (?!), degete „somnambule”, „un câmp de greieri amputaţi se prelinge pe ziduri”.

Trebuie să recunosc că acest ultim vers (sau cum s-o fi numind el) ar încăpea perfect în categoria <<Scrie, dar nu gândi>> , dar merge şi invers:<<Nu gândi, dar scrie>>!

Nici iubita nu rămâne nebăgată în seamă de C.C., pe care o „alintă” drăgăstos: „Sânii tăi se ghemuiau într-un colţ şi clipeau”.

Probabil că la aşa o nepricepere (poetică, desigur), sânii ei au rămas fără glas şi au ales să-şi manifeste consternarea pe tăcute, stând resemnaţi într-un colţ şi clipind (probabil des).

De altfel, pentru C.C. femeia, atunci când plânge – acum rog atenţie mărită! - seamănă cu o „biserică tristă cu sânii prelungi / şi cu ochii mai blânzi ca o haină de nuntă”.

Dacă pe Romeo l-am citat mai devreme cu „No aşe!”, parcă-mi vine şi mie să exclam acum: aoleu!!! C.C., zice autorul care a construit o „Punte peste vremuri”, „nu este singurul pseudopoet care ne zgârie oglinzile sufletului şi urechii cu însăilări de cuvinte!...” ...şi le zgârie rău de tot...

Despre I.D. citesc următoarele: „El pune-n cuvintele sale tot ce are: toată frumuseţea cu care l-a „echipat” dumnezeirea, întreg zbuciumul existenţial pe care i-l stârneşte lumea din jur.”

Autorul spune că în poezia lui I.D. regăseşti ceva din propria trăire a cititorului, şi se întreabă „oare nu abia într-o astfel de stare misia unui poet e considerată împlinită?!”

Ba da, dar cititorul are prea rar fericita ocazie să dea peste o „misie împlinită”...

Când se ocupă de volumul de debut al lui I.G. şi o citează pe Silvia Cotfescu, cea care a scris prefaţa volumului, autorul scrie că I.G. a încercat să brăzdeze „fie şi numai cu o zgârietură, obrazul de piatră a timpului”.

Acum, s-avem pardon, depinde cum punem problema: există o piatră a timpului (dar nu cred că la asta se referă cea care a prefaţat) şi atunci e corect „piatră a timpului”, iar a doua posibilitate ar fi ca timpul sa aibă obraz de piatră şi varianta corectă gramatical este „obrazul de piatră al timpului”!

Nelămurirea genitivului buclucaş o rezolvă elegant Ioan Romeo Roşiianu, care încheie consideraţiile sale despre volumul de debut al lui I.G astfel: „Singura realizare în sine a poetului îmi pare a fi apropierea de acel simţ muzical şi de acea undă luminoasă a rostirii, care-a făcut un Topârceanu şi-un Minulescu nemuritori.”

Exact! Ce scriitori! Ce vremuri! Pentru Romeo Roşiianu, I.M. confirmă în volumul de versuri publicat în 1993 „”menirea” sa de poet al unei arheologii afective [...].”

„Sunt versuri „tăiate” după metoda unei cizelate euritmii, versuri în care imaginea are o carnalitate fragedă, cu greu ferită de exces.”

Tot I.M. este văzut de criticul literar ca aventurându-se pe căi prea puţin umblate, „scoţând la lumina zilei un lirism de-a dreptul nomad şi amnezic”.

Poate fi o explicaţie prin „posibilitatea imaginii de a agresa sentimentele şi emoţiile” prezentă în volumul aceluiaşi I.M.

E important pentru cititor ca ceea ce citeşte să-i creeze o stare (nu neapărat de bine). Nu ascund că un cuvânt derivat din nume propriu (Oblomov) mi-a reînviat consideraţia pe care am avut-o dintotdeauna pentru unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit: „Oblomov” de Ivan Goncearov. Fragmentul care mi-a trezit frumoase aduceri aminte: „de aici şi până la un fel de „oblomovism” ridicat la rangul de putere metafizică nu este decât un singur pas [...].”

I.R. Roşiianu îl apreciază pe V.M., numindu-l „poetul acesta refugiat în sine şi vorbitor de inteligibilă limbă.”

Apoi e ceva ce nu-mi convine. „El cântă frumuseţea iernii mai bine decât a făcut-o oricine până la el, Alecsandri e un biet diletant, cântă frumuseţea femeii a cărei prezenţă îndeamnă şi mai mult la visare [...]. Aşa cum nimeni n-a mai făcut-o până la el.”

Eu zic că Alecsandri a făcut-o foarte bine...Mai departe, cel care a făcut o „Punte peste vremuri” foloseşte un arhaism care-mi place foarte mult: „o pace imensă pune stăpânire pe cetitoriu, o linişte binefăcătoare se cuibăreşte în suflet.”

Despre Vasile Muste, Romeo Roşiianu scrie, făcând un joc de cuvinte: „o poezie în care musteşte silaba împovărată plăcut cu sensuri şi valenţe uitate-ntr-un cotlon de suflet de mai toţi confraţii contemporani [...].”

„Constelaţia copilăriei” este cartea-poem a sigheteanului Vaile Muste care-şi găseşte locul pe „Puntea” criticului din Baia Mare şi o trece cu bine, pentru că aici găsim versuri extraordinare, de genul: „bunicule dar unde e lumina / când noaptea bate gratii la ferestre”.

Despre poezia lui P.Ş., autorul scrie că e alcătuită din „nedefinite forme stilistice, într-o plăcută dezordine odihnitoare [...].”

Poemele lui M.Ţ. sunt „din plin burduşite cu neologisme, îmi par o adunătură de gânduri vesificate, o însăilare de vorbe luate de pe bulevard [...].”

O problemă mai mare pare a fi că am întâlnit poezii (altfel nu ştiu cum să le spun) formate din gânduri absolut neversificate...

Poetul L.V. susţine într-o poezie că „cel mai bine îi ieşeau despărţirile” şi se bucură singur de ele, pentru că „lumea pleacă”- scrie criticul Roşiianu.

Am amintit această scurtă secvenţă pentru că are o uşoară formă de umor englezesc din care pot da acum un exemplu. Radio Londra anunţă: „Ceaţă pe Canalul Mânecii. Continentul e izolat!”

A doua parte a volumului de critică literară semnat Ioan Romeo Roşiianu poartă titlul „Interferenţe critice” şi face „Puntea” cu zilele noastre, având articole din anii 2013-2017.

Poetul A.G.B. „te trage de mâneca sufletului şi îţi provoacă reverii nebănuite”-spune meşteşugit autorul cărţii. Când vine vorba despre I.C., cititorului nu-i rămâne altceva de făcut „decât să închidă ochii pentru a vedea filmul emoţiilor nemurite-n cuvânt.” O exprimare în care l-am recunoscut pe cel care mânuieşte atât de bine cuvintele, pe autorul unui volum de versuri pe care nu-l pot uita: „Scrisori de dragoste neexpediată”, adică pe Ioan Romeo Roşiianu. La V.G. „lumina este deja strecurată-n cuvinte”. La S.G. „descoperi jocul acesta [al lecturii poeziilor- notă H.P.] subtil ţinut în frâu cu atâtea nuanţe de clişee desprinse dintr-un altfel banal cotidian.”

Autorul „Punţii peste vremuri”, când discută despre o lucrare a lui M.M., scrie că trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu „pentru îndestularea de care avem parte în comparaţie cu mongolii”.

„...doar mintea ne lipseşte”- zice-o vorbă din bătrâni...
Poetul N.S. „strecoară-ntre versuri stampe, coafează imagini şi întâmplări, [...], hiperbola părând firească între coperţile pline de propria poveste de viaţă.” Tot despre N.S., Romeo Roşiianu spune că-i „poet introvertit, mergător pe vârfuri prin lumea cuvintelor [...].”

Despre critica din paginile „Punţii peste vremuri” ar mai fi multe de spus, multe de subliniat, multe de comentat. Important e să ne amintim tot timpul că „Poezia este una dintre căile cele mai simple de comunicare între suflete dar şi una din modalităţile de descoperire a plenitudinii Divinităţii.”

Spune în cartea sa Ioan Romeo Roşiianu şi sunt(em) de aceeaşi părere!