Spre iarba câmpiei și praful pustiei – Nicolae Scheianu: Pietre din potop

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Miercuri, 12 Iulie 2017 07:18

Scris de Mioara Bahna

Accesări: 1086

Știind foarte bine importanța și responsabilitatea rostirii, maramureșeanul Nicolae Scheianu s-a urnit greu spre a-și arăta, din nou, cuvântul artistic în lume, deși el chiar este poet. Sau, de fapt, tocmai de aceea! Este și motivul pentru care cartea Pietre din potop – Editura Vinea, București, 2016 – este a doua pe care o publică, la un interval de două decenii față de prima, încât, mutatis mutandis, aș putea să-l așez, în privința greutății pe care i-o recunoaște actului scrierii, în descendența cronicarului Miron Costin care, în a sa Predoslovie la De neamul moldovenilor, spunea, în acest sens: Eu voi da seama de ale mele, câte scriu. Paralela pe care o fac nu este deloc forțată, cred, de vreme ce, la urma urmei, poezia poate fi citită și ca un letopiseț al contemporaneității.

    Volumul cuprinde două părți: Pietre din potop și Sub tot felul de flamuri, inegale ca întindere. Prima este mai ales alegorică, în primul rând prin reperul – imaginea recurentă a potopului –   așezat în centrul construcției, transfigurarea imediatului fiind mai accentuată (cu toate că „potopul”, concomitent, face aluzie la episodul biblic, dar cuprinde și o sumă de conotații, care trimit, în ansamblu, la calvarului fiecăruia, dubla identitate fiind sugerată și prin modul în care este ortografiat cuvântul, cu inițială  majusculă sau cu minusculă), față de cea de-a doua care pare mai aproape de concret, printr-o orientare mai evidentă dinspre general, spre particular.
Cu puternic substrat filozofic, poezia lui Nicolae Scheianu reafirmă, mai întâi, existența a două lumi, a celor ce se văd și a celor închipuite, despre care au vorbit adesea artiștii și gânditorii (lumea-nchipuirii și lumea cea aievea, cum le numea Eminescu în Memento mori), dar care alcătuiesc, de fapt, un tot: punctul cel mic în care încap laolaltă. În acest context, cuvântul este desemnat ca un fel de omolog al pietrelor, aflat, spre deosebire de acestea, în puterea omului, fiindcă prin crusta lor se vede nisipul / toată măreția lumilor de demult / pulberea lor și nimicul. În privința pietrei, în contextul primei părți, în special, începând cu titlul, aceasta este o sugestie a stabilității, dar și a configurației destinale a vieții omului (Nu este meritul meu, ci al / strămoșilor strămoșilor mei / că și-au durat vatra pe malurile / dulci-amărui ale Potopului, dacă de baierele cerului / vremurile atârnă gata sortite / și pentru cei smeriți și pentru cei nesmeriți), cu atât mai mult, cu cât există și pietre la crescut, căci sub piatra mare doarme cuminte / puiul de piatră.
    O tendință regresivă, cel puțin prin raportarea la primordial  (laitmotiv, în prima parte a cărții: apa dintâi a Potopului), exprimă dorința de înțelegere a prezentului, prin prospectarea trecutului, ale cărei rezultate sunt pe măsura efortului: am brațele pline de frunze uscate / și palmele pline de așchii de cruce, moment în care căutările nu mai pot aduce nimic nou, căci înapoi sau înainte / nici un drum nu mai duce. Până aici însă, poezia lui Nicolae Scheianu adună imaginea straturilor suprapuse, cu aceeași consistență pentru cel ce le evaluează, ale copilăriei lui și a omenirii, reprezentând, în fond, aceeași vârstă la vârste distincte, cu toate că identifică momente mitice (șapte ani de secetă și penitență), când fiecare este unic: Nu mai semeni cu nimeni / în nici o oglindă, căci privirea se coboară în lucruri / și se desferecă-n ceruri, când omul visează la tot ce-i pare mai de preț, cuvântul nerostit (ecou îndepărtat, poate, al „increatului” barbian).
    Cu acest arsenal de gânduri, două teritorii leagă privirea și cuvântul poetic: cel de acasă, al obârșiei, de unde, urcat în salcia din poarta grădinii se deschide spre departele visat și colțul cel mai frumos al lumii / pe malul potopului într-o zi amețită a veacului. Pornind în lume astfel, contemplând universul pe care-l străbate, cel ce alege să se analizeze și să se destăinuie se portretizează, în același timp, știindu-se predispus din fire la îndoială și trufie și la / îndrăzneață mirare și cugetare.  
    Tot în prima parte a volumului, Nicolae Scheianu trasează contururile unei lumi având printre repere Scheiu, spațiu amintind de cel biblic, vatra probabilă a plămădirii Scheienilor, acolo de unde, după ce consolidarea întregului, prin zidirea de sine a fiecăruia în parte se va fi încheiat, se poate porni spre un alt tărâm, cu zestrea de viață adunată: … și când se va da semnalul / cei tineri vor ciopli corabia / vor încărca trecutul nostru / și toate oasele noastre sfinte / și vor trece potopul / căci numai pe celălalt mal / începe-ntruparea / și numai acolo șezum și plânsem.
     Partea a doua a cărții se deschide cu un text programatic, în care, vorbind despre umbra mea, biografia umbrei mele, poetul definește metaforic arta căreia i se închină. Cu aspect narativ-descriptiv, unele poezii de aici trec de la elegiac la resemnare și de la resemnare la revoltă, când viața are prea puține entuziasme și se desfășoară pe un fond tern, încât întrebările retorice  devin corolarul unor trăiri intense  (Am trăit toată viața într-un mic orășel de munte  / la marginea unei păduri de brad înspre culme / … / Am locuit toată viața aici, departe de insulele/ la care am visat departe de / metropolele luminoase în care / mi-ar fi plăcut și în care aș fi dorit / să trăiesc în tinerețe / … / Totul mi se pare straniu și nedrept / stau și mă uit în gol și timpul / îmi ticăie-n urechi ca un ceas de gară: / Aceasta să fi fost viața? Atât?).
    Pe acest fundal, hipersensibilității specifice artistului nu putea să-i scape scurgerea nisipului în clepsidră, în aceeași paradigmă a tristeții, definind inclusiv viitorul, fiindcă, oricâte culmi ar depăși omul, timpul i se subțiază continuu și nu-i rămâne decât ceea ce se vede, de acolo de unde începe iarba câmpiei / și praful pustiei.
    Sinceritatea emoției intense a poezie lui Nicolae Scheianu – vizibilă peste tot, dar, mai ales, în partea a doua a cărții – se exprimă neconstrânsă de canoane prozodice, versul liber fiindu-i, în acest caz, aliat poetului. Cuvintele traduc, în acest fel, o stare de spirit autentică, încât sintagme precum orbecăire disperată, râurile de umori nimicul / disperarea sunt zvâcniri lăsate să se exprime spre o finalitatea cathartică, prin nepremeditate confesiuni, astfel că până și absența rarisimă a acurateței construcției nu este altceva decât expresia amintitei autenticități a trăirii.
    Privirea poetului panoramează continuu ceea ce se cuprinde între un timp al împlinirilor (Erau anotimpuri care îmi vorbeau / iar spațiul se mișca în sufletul meu / cu nesfârșita răbdare a constelațiilor…) și prezentul încărcat cu dezamăgiri (Prietenii rătăcesc de-acum / prin regatele lor de hârtie / pe trupul frumoaselor mătasea face riduri / și purpura a prins a se decolora / carnea a căzut de pe clipe / și anotimpul nu mai știe / cât de lin, altădată, / spațiul prin sufletul meu hoinărea), interval pe care se construiește Siberia fiecăruia, și, în aceeași notă de evaluare nostalgică, își amintește: Au fost și vremuri când / am strâns în mâini fulgere / și le-am făcut funie /… / scriind despre lucrurile care mi se întâmplă mie / și despre faptele de taină ale domnului…
    Monologurile lui Nicolae Scheianu sunt,  de multe ori, adresate unei interlocutoare, martoră și părtașă la sentimente și la traversarea timpului (ea însăși fiind o suprapunere de imagini), dar tăcută acum, când cel ce-i vorbește visează utopic la întoarcerea unor epoci: așteptăm resemnați copilăria, cu tot sfârșitul inocenței, consecința unei tare situații fiind accentuarea sentimentului de tristețe.
    Totodată, atenția acordată acestei disfuncții creaturale aduce poeziei o evidentă notă elegiacă: Cum trece timpul, / doamne, pe lângă noi / ca o curvă bătrână pe trotuar. / Cum fuge viața…? / … și-i vai de cal / și-i vai de călător. Cu toate acestea, poezia lui Nicolae Scheianu are și nuanțe ludice, însă este vorba tot de un ludic, paradoxal, sobru, reținut (sau, poate, este doar aparență), mai degrabă, rolul de a exhiba un fel de tară umană structurală: E vremea să atacăm marile teme / să le scoatem din rufele murdare
    De remarcat este, de asemenea, că în poezia lui Nicolae Scheianu se manifestă și numeroase influențe ale postmodernismului atotcuprinzător (de pildă, prin prezența masivă a intertextualității, ca să mă refer la un singur asepect), încă, în literatura română, pe toate palierele creației, de la tematică la structură, poetul fiind însă și din aceeași generație cu nucleul care a promovat cu tenacitatea această orientare, la care s-au raliat, ulterior, volens-nolens, aproape toți scriitorii noștri de prin anii ’80 încoace. În ceea ce-l privește, cu o luciditate care-i dă șansa de a nu se opri la valori închipuite, din paradigma lui „pseudo”, poetul nu ocolește și nu iartă nimic din ceea ce ar putea să-și asume rolul de factor esențial al vieții, a cărei derulare nu încetează a o privi și a o judeca: Un câine țâșnește dimineața din valuri / și liliacul a-nflorit / cu niște petice grozave / trece căruțașul cu sifoane / mi-a scris cuvioasa de la Rohia / am condus un orb, / mi-am zdrobit un deget / m-a durut capul m-au durut dinții…
    Traversarea continuă a realității, în căutarea unor repere care să conteze, de care să se poată lega, îl determină pe poet ca, uneori, să manifeste o atitudine amintind de cea argheziană, în primul rând față de Creator (exprimarea fiind psalmică), cu speranța că dinspre Transcendent poate să afle răspunsul la toate zbaterile, la toate căutările de pe pământ, chiar dacă nu are neapărat un nume căutarea lui (râvnind un răspuns la o întrebare aproape dramatică: cine sunt eu cine sunt, doamne?), numai că, fără efuziuni, răspunsul pare în acord cu tot ce descoperă în periplul său prin viață: Și el nu era acolo. Întâmplător sau nu, acest „și” incident poate fi – în același timp – o sugestie a asemănării întregului cu fiecare element conținut (printr-o decodare copulativă), dar și ca un fel de opoziție, totuși, față de întreg a celui de la care derivă totul (prin decodarea adversativă a aceluiași „și”).
Înarmat cu toate acestea, omul copleșit de neliniști speră să poată să umble printre pietre din potop, cu disperări și patimi învinse, zăcăminte de gând, de trăire, pe care le poate pune în cuvânt, plecat din sine și întors la sine, ca Ulise spre Itaca lui.    
    Volumul de versuri al lui Nicolae Scheianu este și o amplă meditație (căreia poetul îi relevă și cauzele, dar și consecințele), fără pic de emfază, într-o atitudine care înglobează și smerenie, dar și revoltă, nu neapărat față de ceva sau de cineva, ci doar ca o consecință a firii. Demersul lui continuu este să umble, să înțeleagă un rost (Mă întorc de pe toate cărările / pe care nu am umblat niciodată / obosit și trist), fiindcă pare că fiecare trebuie să înceapă de la nimic și să priceapă ce și de ce există, mai ales că nu scrie nicăieri că trebuie / să străbatem întreg ținutul / că trebuie să facem numai lucruri omenești / nu pentru asta am venit pe pământ, drept care, cel ce se confesează în poezie, făcând bilanțul propriilor tentative de găsire a rosturilor, mărturisește: în bisericuța înghețată lângă / o pădure în munți am stat și am auzit / și cu întreaga vedere a mea / am văzut până departe-n înalturi / am zărit lucrarea în măreția ei / (unum est necessarum) /… mă îndepărtasem de cale; / unde erai? se auzi / eram aici.
    Dintre concluziile la care ajunge poetul, prin continua investigare a lumii nu lipsește nici permanenta – în orice etapă a evoluției, de când omul a devenit conștient că este – receptare a vieții ca spectacol, în care omul creator își asumă statutul inevitabil: și eu, un biet personaj. În acest context, la condiția artistului, ființă singulară, dezabuzată, marginalizată, pe care și-o asumă, neliniștit, poetul se întoarce când și când, deși o are în vedere mereu, vorbind, spre exemplu, despre noi, iluminații / cei fără loc în cetate / rătăcitorii cei veșnici / singuri și triști / din trufie, împinși la marginea de unde începe / o altă margine.
    Cu aceeași luciditate de care spuneam, poetul analizează nu doar frământările lui, ca om, ca poet, ci și convulsiile țara – temă ocolită de cei mai mulți contemporani, care o consideră desuetă, cel puțin, dacă nu  pasă de ea: Ce vremuri bune / de tras pe roată / ce țară seculară / și milenară/ țara mea narcotică / țara mea patriotică / ținut al elocinței / unde cuvintele / călăresc faptele / și culorile toate / se-amestecă / într-un gri infinit / țara mea bună de trăit / dar mai ales de murit.
    Reacția la tot și la toate din ce constituie realitatea cu care se întâlnește poetul este a cuiva fortificat prin experiență, dar și cu o structură sufletească puternică, în pofida aparențelor: mă voi holba în ochii tăi, moarte!
Volumul lui Nicolae Scheianu este, așadar, o carte de poezie autentică, prin care poetul traduce în limbaj artistic frământările omului contemporan, legate de o existență complicată, complexă, în care este, dar, mai ales, se simte singur și, totuși, caută, paradoxal, ca, împreună cu sine, să învețe să învingă, deși, mărturisește, orice aș face nu pot / să mă prefac fericit / nu pot să mă alint să mă mint, fiindcă sensibilitatea artistului îl determină să rezoneze mereu la orice disfuncție a lumii, care ajunge până la el.