Lăcrimioara Iva sau provocarea metaforei în versul aforism

Detalii: Categorie: Cultura; Publicat: Miercuri, 15 Februarie 2017 08:57; Scris de IR Rosiianu; Accesări: 1104

Un volum care musteşte de trăire ne propune poeta Lăcrimioara Iva, o carte puternic amprentată de propria viziune despre lume şi viaţă este aceasta, una cu iz existenţial, un filon filosofic străbătând paginile, de parcă poeta ar trăi starea iniţiatică din care vrea să împărtăşească lumină şi altora.
Un gest christic, o îngenunchere în faţa frumosului, în care poeta spală picioarele cuvântului cu fiece trăire şi gând, asta e starea ce te urmăreşte încă de la început în această carte, o subtilî împletire de poeme fulguraţii de gând, cu tentă de haiku şi aforisme desprinse dintr-o lume proprie, dintr-o dată dezvăluită cunoaşterii.
Cu haina experienţei personale pe umeri şi în suflet poeta ne provoacă încă de la început, ea acordând un spaţiu consistent stării euforice a iubirii, tema veşnicilor îndrăgostiţi umplând spaţii largi.

„Îndrăgostiţilor nu le pasă dacă timpul intră la apă, nici dacă timpul zboară. Aceştia trăiesc clipa, şi-atât!” spune ea, dând astfel semnalul unor versuri în care tocmai aparenta cădere în descriptivism dă forţă imaginii de ansamblu.
E ca o luminare pe dinăuntru a ideii pe care o vrea conturată, ca o poveste de viaţă în aceeaşi măsură voind-o repetată, deşi alte versuri exprimă regretul, durerea, golul: „A fi îndrăgostit până peste cap înseamnă ceva, dar nu înseamnă nimic dacă acel cap sună a gol!”, sau: „Între ceruri şi pământ, îndrăgostiţii plantează vise. Şerpii dau târcoale!”, sau: „Decât să fii acceptat pentru o viaţă în ochii celuilalt, iscând surâsuri ironice, grimase, regrete... mai bine să fii acceptat în ochii celuilalt pentru o zbatere de pleoape, dar să fii acceptat in adâncurile sale sufleteşti!”.
Există o anumită repetitivitate în tematica fulguraţiilor de gând şi simţire, dar una complementară, în care poeta arată pe de o parte că poate să abordeze aceeaşi temă din mai multe puncte de vedere, din mai multe direcţii, pe de alta că mânuieşte cu dexteritate de măiastru instrumentele cu care disecă ideea, imaginea.
„A fi îndrăgostit înseamnă să trăieşti clipa, lăsând-o să ia forma muntelui, a mării, a păsărilor, a viselor, şi apoi să o dăruieşri persoanei iubite” spune ea trăgând tuşe groase, de forţă imagistică.
Sacrificiul personal pentru binele persoanei iubite pare a fi actul ei de închinare, un mod de a fi marcat de trăiri religioase care înnobilează simţirea, gândul şi fapta.
„Luaţi cu treburile lumeşti, uităm să privim spre ceruri. Îngerii sunt luaţi cu treburile cereşti?”, sau: „A pretinde celui care se declară îndrăgostit de tine fie şi numai o singură dovadă de iubire este ca şi cum ai pretinde Celui de Sus să-şi dovedească existenţa!”, sau: „Duelul dintre viaţă şi moarte este inevitabil!”, spune poeta într-o încercare de împăcare a oamenilor şi stărilor existenţiale, un îndemn la trăire intensă, chiar sub obsesia inevitabilei morţi născându-se dorinţa de-a exlora clipa şi de-a exploata momentul trăirii.
În acest spirit ea zice: „Drumul spre fericire este pavat cu înţelepciune!”, sau: „Inima este un fel de planetă pe a cărei orbită se învârtesc sentimentele!”.
Stările reflexiv meditative le găseşti la tot pasul în această carte, sfaturile poetei căpătând uneori valenţele unor strigăte de disperare, de parcă ea ar dori ca evenimentele negative din propria experienţă să nu mai fie trăite de nimeni din lume, prin acest sacrificiu spiritual voind să se asigure de armonie, page şi tihnă.
Dincolo de această adevărată coloană vertebrală a cărţii, metafora gâtuie versurile aforism: „Mi-am legat visele de trena vântului şi am înţeles de ec zboară păsările!”, sau: „curcubeu la orizont – pârtie de culori pentru vultur!”, sau: „Mi-am învăţat degetele să mângâie, buzele să alinte, ochii să râdă.”, sau: „Cuvintele celor îndrăgostiţi sunt prelungiri ale degetelor”.
Este dovada clară că avem de-a face cu o poetă ce-a aprofundat deja exerciţiul liric, în viaţa ei flirtând mult şi cu poveştile şi cu poeziile pentru copii, fapt ce transpare şi din aceste versuri – gânduri, o anumită doză de didacticism străbătând multe din scrieri.
Şi prin această carte Lăcrimioara Iva face un pas mare spre maturitatea stilistică, faptul că scrie cu uşurinţă în mai multe partituri şi că le şi interpretează uşor denotând un indelung exerciţiu, fapt de altfel confirmat de un debut târziu, dar în fortă, abia în anul 2009, cu trei volume de poezie, în acelaşi timp.
O altă dovadă importantă e faptul că poeta noastră a şi obţinut Premiul filialei Arad a Uniunii Scriitorilor din România, în fapt o recunoaştere a valorii acestei poete insinuant provocatoare, dar şi o piatră de moară pe pana ei, o responsabilizare dacă vreţi, una căreia îi face pe deplin faţă.