Geta Stan Palade sau poezia unei căutări în străfunduri de suflet

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Marți, 20 Septembrie 2016 19:14

Scris de IR Rosiianu

Accesări: 940

Cu sufletul în mâini îşi scrie poezia plină de căutări şi de sine Geta Stan Palade, poeta din Neamţ care-şi transformă cu fiece vers şi pagină dată numele în renume.
Târgul în care vieţuieşte acum este puternic amprentat liric de Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe sau Nicolae Sava, oameni alături de care m-am ridicat editorial în picioare în 1994, cu volumul „Unghi al durerii”, la Casa de editura Panteon, a primului.
Ca şi mine cândva, (pe)trecerea prin Piatra Neamţ s-a transformat în loc de adăstare pentru Geta Stan Palade, iar povara vieţuirii-n poem alături de astfel de nume grele ale literaturii contemporane poate fi o mănuşă pe care ţi-o poţi arunca zilnic dacă eşti într-o continuă căutare şi într-o continuă dorinţă de identificare.

Ei bine, tocmai acesta este mesajul cu care vine poeta să ne provoace prin volumul „Destăinuirile fulgerului”, o carte ce va întări faptul că prin anterioarele şapte Geta doar şi-a făcut mâna.
Cifra 8 este o cifră a plenitudinii, a absolutului, a divinităţii, iar cea de-a opta carte a ei vine să atragă atenţia asupra unei mai aparte lumi interioare, vădit deliberat lăsată la vedere între coperţile unei lucrări ce-mi pare a fi întâia piatră unghiulară din creaţia ei.
Şi mă încăpăţânez să spun asta deşi Geta Stan Palade este déjà membru cu drepturi depline al Uniunii Scriitorilor din România!
Încă din primul vers al întâiului capitol al cărţii, „Noapte brodată cu nuferi” poeta ne avertizează asupra faptului că expansiunea sufletului îi este întru câtva la îndemână, iar interacţiunea cu cititorul devine firească, acesta devenind parte a poveştii poemului: „Te chem,/să-mi aduci muzica sferelor!” sau „Învingător, să descinzi/purtând pe umeri mantie înstelată de Domn/aducând cu inima,/cerul de pământ mai aproape!” (De la celălalt capăt al anotimpului).
Sunt versuri care, sub aspectul nevoii de spaţiu vital se extind contagios de frumos şi profund înspre întregul volum, depăşind uşor limitele în timp şi spaţiu ale poemului pe care-l întrupează cu propria sevă şi existenţă.
Dar, când crezi că ai detectat déjà drumul pe care vrea să meargă poeta aceasta atrage-n substanţa poemului alte planuri, cel divin fiind primul pe care-l aduce ca pe-o adevărată pistă falsă.
„Botează-mi, Doamne,/roua sărutului/cu aceeaşi lină lumină de stea!” zice ea generând planuri paralele de abordare tematică, astfel născând forme noi în manifestarea mesajului liric, chiar dacă acestea, încă neasimilate fiind, nu par a avea profunzimea şi vastitatea conceptului de scotocire-n străfunduri de suflet şi lume.
E un joc temerar această abordare, una care nu aduce cu nimic cu „dulcele glas clasic”, dar şi una care chiar şi în absenţa unei anumite forme de melodicitate reuşeşte să se întipărească pe retina minţii datorită substanţei imaginilor, chiar dacă aceste cadre tematice par a fi uneori uşor forţate:  „Licuricii poienelor/împletindu-mi din tinere mlădiţe/la ferestre corăbii” spune poeta, provocând.
Geta Stan Palade trece uşor de la o stare la alta, dar şi de la un stil la altul, astfel sugerând atenția acordată sevei cuvântului și aplecarea spre perfecționare.
O face c-o îndemânare ce trădează îndelungul exerciţiu, deşi debutul său e unul realmente târziu („Cerul din oglindă”, 2008, Editura Nona).
Poemele „Mai tineri cu câteva veacuri”, „Până când”, „Cândva” sau „Viorile sărutului” ne avertizează asupra faptului că poeta poate aborda uşor poemul postmodern, dar fără să cadă cumva în descriptivism, în timp ce în „Dorul inimii” ne arată că nu îi este deloc străin poemul cu rimă.
Astfel ea atinge o paletă largă de manifestare poetică, fapt nu întotdeanuna de salutat totuşi între coperţile aceleeaşi cărţi, demers menit să avertizeze cititorul avizat asupra unei anumite continuie forme de căutare, fapt scuzabil pentru oricine la primii paşi în literatură, dar nu şi la cineva ce bate la uşile consacrării depline.
O anumită invocare a paranormalului şi divinului, a nesfârşitului în toate formele lui de manifestare – există o predilecţie a invocării lui Dumnezeu şi o vorbire despre galaxii, despre o mai altfel de cosmogonie – face ca un fior filosofic să străbată versurile, dorinţa de a înţelege trăiri, interogaţia, căutarea de explicaţii şi înţelegere devenind firească: „De ce-ai plecat atât de timpuriu/rătăcind prin troienile triste/de la o galaxie la alta?/De ce? De ce? De ce?” (Rătăcind de la o galaxie la alta), sau „Am rămas/aceeaşi fată morgană/din închipuirile tale - /viorile sărutului tău” (Viorile sărutului) spune ea încercând propria îmbărbătare.
În fapt, această aducere-n lumea poemului a unei perspective fizice tinde a fi o adevărată coloană vertebrală a volumului, iubirea plutind peste tot, indiferent că vorbim de stări revelatorii, de invocarea trecutului, a iubitului sau a fiului, logic investit cu o altă formă de iubire şi emoţie: „Visam că-ntr-o zi/ai să te întorci acasă bărbat,/chipul tău prin oglinzi înnoptând” (Nu-mi uita cuvintele de început).
Poemul „Din memoria fulgerului” e primul care încearcă să justifice profunziomea titlului acestui volum, un volum al căutării de sine, dar şi dovadă clară a meşteşugului poetei, curajul ei de-a cânta fapte de arme numai de ea ştiute, într-o proprie trecere de la proprii aheeni, cu toată jalea strecurată-n cuvânt.
Un pariu temerar cu o poezie nedidactică, una care încolţeşte pe terenul ferm al valorii, ca-ntr-o renaştere din propria cenuşă părându-mi a fi această zidire continuă a bazei spirituale proprii, o mai altfel de aşteptare şi căutare a pietrei unghiulare.
„Secundele măsoară clipa de jar/din memoria fulgerului/ca şi când ne-am arvuni/cuvintele dragostei/să poată izbucni lumina.” vorbeşte ea apăsat despre-o lume deja constituită.
Cred că aici începe să se încheie perioada de gestaţia a propriei personalităţi, de aici încolo echilibrul altcândva fragil se rupe în favoarea căutării unei identităţi sub amprenta căreia să-şi bine definească drumul pe câmpia cuvintelor.
Cel mai bine se vede acest lucru din poemele inegale, în care oscilează între forţa metaforei, între intarsii de imagini şi imagini bune şi memorabile, către o anume formă de cădere în descriptivism.
Amintesc aici poeme precum „Mă dor umerii de-atâta dor”, „Cu lumina grădinii adunată în grai”, „Dureri”, „Sfix îndrăgostit” sau „Visăm de dor”, în ultimul poem reapărând tema biblică, un alt filon al scriiturii lui Geta Stan Palade.
Un altul e teama de procesul ireversibil de îmbătrânire, fapt neascuns altfel și el în poem, de parcă poeta ar vrea să ne spună cumva că a descoperit odată cu rețeta vieții veșnice și pe cea a viețuirii în poem.
Dacă de rămânerea ei în slova literaturii române nu mă mai îndoiesc după lecturarea acestui volum, nu îmi rămâne decât să văd că poeta noastră caută să-și continuie existența între respirațiile cuvintelor - pe de o parte - și (re)încarnarea în orice altceva, numai ca să ocolească actul final al morții: „Aș vrea să fiu arbore/lângă lanul cu grâu,/să simt inima strămoșilor/cum bate, ecou al dragostei/venit de departe!” (Aș vrea să fiu arbore).
Un adevărat aparte capitol în creația poetei Geta Stan Palade îl constituie și subtila întoarcere la lumea copilăriei - tot ca un refuz al acceptării vârstei, a deplinei maturități - precum și invocarea și evocarea personajelor care i-au marcat lecturile de altădată: „Înălțate Împărate,/ palmele noastre/bătucite de diamente/sunt Zei de iubire!//Vă rog, porunciți în cetate/s-avem parte de dragoste,/liniște și bucate,/prinosul ramurii de tei, codrul de pâine!...” (Secvențe - Poruncă), sau: „Prințule/Domn,// vino/să-mi fii// alesul/inimii// pentru/o noapte//brodată/cu nuferi!” (Noapte brodată de nuferi) sau: „Încă din copilărie/mi-am logodit clipele cu Făt - Frumos! (...) Pe atunci,/ mă înrudeam cu Prometeu,/Împăratul Roșu și cu alți Zei și Zeițe” (Hoinărind prin grădina dorului).
Este o abordare temerară această suprapunere de planuri imagistice, dar nu numai din perspectiva acestui inedit amalgam al basmului cu realitatea, al poveștii cu viața însăși, poeta neezitând să amprenteze întrun stil personal aceste simboluri ce par nu numai a fi ale unor vremuri trecute, ci și ale unor lumi dispărute în sine.
Reînvierea lor sau chiar simpla invocare îmi pare a fi mai mult o cramponare de lumea copilăriei, acea lume ce dă certitudinea începutului de viață și lume, a continuității sigure, a momentului descoperirii mediului și spațiului înconjurător.
Senzația că aceasta este clar viziunea unei poete ce jonglează frumos cu mai multe planuri poetice, cu sensuri și tematici diferite, în stiluri și tehnici diferite - ceea ce face lectura de-a dreptul captivantă  pe alocuri - este întărită imediat de alte poeme ca „Preziceri”, „De dragoste” sau „Tandrețe”.
Dincolo de aceste firești căutări și ezitări - unele care nu trădează, totuși, nesiguranță! - poeta pare marcată profund de tematica morții, iar spaima de aceasta o face să-și dorească oprirea timpului în loc, o transformare din ireversibil în reversibil chiar.
Iar pentru realizarea acestui deziderat atrage complicitatea unui întreg univers, nu numai a spațiului familiar: „De teamă/să nu îmbătrânesc/prea devreme// inelul lui Saturn/se-ascunde//sub aripa/ cocostârcului//punându-i cerului/pe creștet diademe!”(Inel de logodnă), sau: „Cum trăinicia/urcă la izvor/de jar în sânii mei/răscolitori/inundă soarele!” (De jar în sânii mei răscolitori), sau: „Niciodată n-o să mă poți citi/până la capăt/pentru că prea repede/florile câmpului își închid pleoapele” (De dragoste), zice ea, aproape sentențios.
O linie de sine stătătoare o reprezintă poemele „Secvențe”, „Întoarcerea lui Ulise”,  „Aura rugului”, „Perele lunare” sau „Efigii”, poeme cu ușoară tentă de haiku pe alocuri, adevărate fulgurații de gând în substanța lor și primele care arată evidenta nevoie de o mai altfel de structurare a acestui volum.
Cred cu tărie că secvenționarea lui în capitole (chiar) mai mici, dar care să fi fost unitare tematic și stilistic ar fi dar mai multă forță poemelor, cartea fiind mai ușor de parcurs și citit.
De asemenea, ar fi fost mai ușor de subliniat și evidențiat ușurința cu care poeta jonglează cu întreaga paletă lirică, arătând meșteșug, îndemânare și, uneori chiar dexteritate de chirurg ce secționează bine mesajul cuvântului înobilat în poem.
Așa, cu această trecere neașteptată - adeseori de la o pagină la alta - singurul mare reproș ce i se poate face poetei e tocmai ideea de grabă, de includere între aceleași coperți a unor lumini poetice de intensități și facturi poetice diferite.
Nu deranjează tematica deloc, ci numai tehnica poetică folosită, punerea în pagină a poemului.
Cu toate astea nu ai cum să nu vibrezi la versuri de genul: „Fericit rămână/ cel care în zori/își seamănă brazdele/umezite de rouă/cu aripi și cântece/de privighetori” (Pentru cel care seamănă), sau: „Bate-mi în ferești/cu degete prelungi de lumini!” (Pajiști doinitoare), sau: „Lăcrimat izvorul/din străbuni îl strig!/Doamne, lasă-mi/plânsul liber/nopților târzii” (Lăcrimat izvorul), sau: „trecem tărâmul dragostei/din altă vară cu Dumnezeu,/de mână zbor... Cobor” (Din alt tărâm), sau: „Se spune/că numai statuile/n-au lacrimi!/Pe umerii lor/ Timpul se cerne cărunt!” (Statui).
Sunt versuri în care poeta concentrează sensuri, în care tinde să demonstreze că ar putea scrie cu succes haiku, versuri care - ca și diamantul - strălucesc din ce în ce mai mult, pe măsura șlefuirii și condensării.
Apoi, de parcă ar fi vrut să ne trezească brusc din această reverie, poeta ne provoacă imediat cu versuri de o intensă încărcătură filosofică, versuri în care parcă strecoară o întreagă experiență de viață.
De altfel, un adevărat fir roșu al acestui volum este această experiență de viață a poetei, un artizan adevărat atunci când se apucă să strecoare printre versuri experiențe complexe.
Atunci un fior de plăcută stare de liniște și ordine planetară te încearcă cu fiecare pagină dată, proiectul cărții devenind evident, o adevărată inventariere de emoții și trăiri, drept, de intensitate, profunzimi și mărimi diferite.
Altfel spus, Geta Stan Palade ne provoacă discret cu un volum de încărcată tensiune lirică și cu o subtilă încărcătură tehnică.
Volumul de față aruncă mănușa specialistului, dar îi și îngăduie novicelui să se simtă în lumea lui, fapt ce poate, totuși, dăuna consistenței.
Tocmai când apar întrebările și îndoielile, salvarea vine din aprofundarea directă a subtilului sens al introspecției interioare din perspectiva valențelor și conotațiilor unor priviri interioare, lumi lăuntrice devenind palpabile, vizibile.
E artificiul stilistic și imagistic de care uzitează poeta, astfel dând greutate textului în ansamblu și unicitate fiecărui poem în parte.
Un demers de recuperare al valorilor, a lumii copilăriei chiar, a tradițiilor de altădată sunt impuse elegant cititorului în poeme ca „Ram îmbobocit de ciocârlii” și „Preziceri”.
Ei bine, tocmai această trecere facilă de la un stil poetic la altul facilitează lectorului vederea unei adevărate meditații asupra destinului Omului și Poetului, separat mai mult decât împreună, de parcă dedublarea ar fi la îndemâna autoarei.
O provocare plină de substanță și acoperită întru totul, deloc o resemnare în fața implacabilului, din contră o luptă continuă cu acesta, chiar și o luptă interioară dusă până la paroxism.
Poeta îl face complice astfel pe lector, predându-i o elegantă lecție de abordare poetică, una plină de o întreagă filosofie existențială, în care lectorul - avizat sau neavizat - devine părtaș la întoarcerea ei în timp și spațiu, la rădăcina vieții chiar.
Mesajul este covârșitor din acest punct de vedere, este chiar coloana vertebrală a acestei cărți prin care Geta Stan Palade a avut grijă să se asigure de faptul că poate avea cândva chiar statuie, o altă temă subtil sugerată.