Umbra rătăcitoare prin iarba înstelată

Detalii: Categorie: Cultura; Publicat: Vineri, 08 Iulie 2016 08:38; Scris de Virginia Paraschiv; Accesări: 801

Vasile Muste e un poet care se bucură de o fericită şi prestigioasă notorietate. Critiicii, prietenii comentatori de text îl elogiază cu pasiune şi îl aşează între poeţii de limbă româna valoroşi. Din păcate, şi cei mai sinceri comentatori îl situează pe Vasile Muste în rândul „marilor poeţi maramureşeni” , conform unora, chiar „cel mai mare”. Ca argument, dânşii aduc în prim plan metaforele de impact emoţional, adesea selectate prin empatie, aşadar prin identificare afectivă. Reputatul critic literar, Gheorghe Grigurcu, a cărei opinie profesionistă, pragmatică şi lipsită de efluvii emoţionale partizane, poate fi adusă ca reper, dă verdictul limitativ regional, cu aerul aprecierii maximale a textului poetic: „ Un exemplu : Maramureşul , care nu e numai un set de poze color cu miză turistică , ci şi o vatră activă de poezie...

Unul din exponenţii acesteia este Vasile Muste, care stoarce din folclor zemurile unor senzaţii prospete, împrumută din aceeaşi materie tutelară contururi paradisiace.” Să mă ierte distinsul critic , dar nu-l văd pe Muste storcător de zemuri fie acelea şi ale unor senzaţii proaspete, nu de alta , dar Vasile Muste se recomandă printr-un text poetic elaborat inteligent, stratul perceptiv este doar o aparenţă dincolo de care se construieşte o arhitectură a unui univers ficţional . O arhitectură întrupată din arhetipuri, cutume şi desigur, elemente   ale spaţiului rural, paradisiace, mistice , ecouri elegiace ale statorniciei între hotarele străbune. Oare de ce acceptăm cu seninătate mitologia provocată   de Marquez în proză, pentru Macondo, iar pentru poeţii de limbă română nu acceptăm că hotărnicirea spaţiului poetic la poeţii cultivaţi constituie o tentativă de alter- Macondo, de spaţiu ficţional organizat de la premizele precise cronologic şi toponimic. Un spaţiu ficţional ce se doreşte a fi înveşnicit prin mit. „Nu, poezia   satului n-a dispărut, .....unul din autorii care o cultivă închip caracteristic este sigheteanul Vasile Muste ... domnia sa ne propune figura unui maramureşean în suflet şi în trup „ conchide sentenţial acelaşi ilustru şi respectabil critic literar, Gheorghe Gricurcu, în „Semn de carte” inclus în seria de Referinţe Critice ce postfaţează volumul „Copilăria-Iubirea-Singurătatea”( Colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, Editura Tipo Moldova, 2015).
Cred cu tărie că poemele lui Vasile Muste nu sunt expresii ale poeziei satului. Centrul universului stelar poate începe de oriunde şi a se sfârşi nicăieri nicicând. Vasile Muste profesează necontenit o artă poetică a voinţei de a şlefui Templul poeziei , localizat aleatoriu în Coroieni- Templul ierbii înstelate.
Voi încerca şi eu o   referinţă aplicată la poetica lui Vasile Muste printr-o opţiune preferenţială la volumul „Copilăria-Iubirea-Singurătatea”(Colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, Editura Tipo Moldova, 2015).Volumul se prezintă sub forma unei antologii de texte poetice care provin   din volume deja consacrate şi evaluate la superlativ: „Înstelarea frigului”(1996), „Constelaţia copilăriei(1997)”, „Carte de vizită”(2003), „Coruieni (2006)”, „Proprietarul de distilerii” ( 2008, „Copilăria şi Singurătatea”(2010), „Sfântul izgonit din calendare”(2013). Nu voi comenta în niciun chip criteriile de selecţie, iau de bun ce se află în volum, fără obiecţii asupra eterogenităţii. S-a dorit un volum de referinţă pentru poezia contemporană, în ceea ce are poetul locurile comune ale modernităţii, dar mai ales pentru particularităţile poetice relevante. Locuri comune ale modernităţii, saturaţia şi înstrăinarea de stridenţele urbanităţii, teama fiinţială de pierderea sinelui identitar, clamarea revoltei împotriva realităţilor mutante din spaţiul românesc contemporan,    însingurarea omului între semeni, nu fac obiectul comentariului referitor la volumul antologic „Copilăria-Iubirea-Singurătatea”. O triadă substantivală lapidară conferă titlul acestui volum. Să trecem peste generic şi să identificăm în textul poetic toposuri definitorii pentru arealul de sensibilitate, dar şi de creativitate, ale poetului Vasile Muste.
Umbra, umbra tutelară învăluie în mister spaţiul rural , acasă unde cotidianul cutumiar stârneşte imagini poetice ademenitoare. Motivul umbrei consacrat în literatura universală, este simbol ambivalent: umbra protectoare, dar mai ales umbra malefică , o antirealitate lipsită de lumină. Incantează Blaga despre umbra ca simbol al nonexistenţei absolute: „...e si umbra-intruchipare/ a nimicului din soare/ a nimicului din luna(Umbra). Umbra apare cu predilecţie ca motiv al dublului, ideea malefică succede natural, omul posedat de umbra sa. Absenţa umbrei, înseamnă   aducerea fiinţei în derizoriu, pierderea umbrei identifică moartea.
Vasile Muste conferă umbrei simboluri plurivalente, umbra e un personaj prezent în permanenţă, un personaj complicat, greu de desluşit . În însoţirea sa fiinţială cu umbra, o permanenţă a imaginarului său poetic, poetul Vasile Muste are momente de confruntare aprigă, de accente de revoltă şi de mânie asupra umbrei scăpate de sub control: „Umbra-înjurând-o plutesc pe alei”   (Puntea pierdută). Umbra malefic strivitoare, umbra călău , umbra ticăloasă, e metamorfozată în umbră victimă. Păsările ce-şi strivesc/propria umbră( De îndărătnicie) . Şi, din aproape în aproape, se poate petrece împăcarea omului cu propria sa umbră, pe care o înalţă în transcedenţă mistică. Umbra face parte din lumea deificată , umbra martor şi umbra mărturie a sfinţeniei creştine, ca dat fundamental :”...umbra mea cu braţele de cruce”(Lumânări pentru mama).   Umbra în lume să vadă/lemn pentru cruce(Spre înserare). Umbra benefică are şi o funcţie călăuzitoare pentru tinereţea pornită călătoare prin drumurile lumii vizibile şi invizibile, e umbra deschizătoare de căi iniţiatice: „Lunecă umbre pe întâiele mele cărări(O brad frumos). ”... Umbră călcând pe lacrimile tale(Haiku)-umbra consolatoare la durerile de primă tinereţe. Umbra însoţitoare şi dătătoare de nelinişte şi de incertitudini, nu dispare cu odată cu rătăcirea prin tărâmuri străine şi neînţelese, încă din frageda copilărie: umbra-mi de după imensele perdele/ nu voi vrea s-o revăd niciodată(Despărţirea de poezie ); Omul nu poate scăpa de umbra sa, orice ar face şi oricând, oriunde ar fi.
       „ Visul pierdut-e umbra noastră /în cer(Atoateinfinirea)-umbra ca vis, adie versul lui Vasile Muste în ton elegiac cu ecou eminescian. Umbra nostalgică a visurilor de poet, scrutându-şi răsfângerea pierdută în timp, „din copilăria-seară amară -când umbra abia te atinge”(Pierderea de primăvară ), până la limanul unui prezent într-o lume de neînţeles şi greu de tâlcuit: „sunt cetăţean al unei lumi pe care nu o cunosc”(Către seară). Un prezent în care jocul poetului cu umbra sa, un joc al răsfrângerii ispitelor devoratoare de energii, face imposibilă zicerea poetică visată pentru Templul vieţii sale-iarba nemuririi de acasă.
Vasile Muste constată, printr-o negaţie sentenţială, fără echivoc: n-am să mai fiu lumina umbrei mele (Zorii-Casa- Iarba). Adie în versul său nostalgia vremuirii când nu va ma fi să fie protectorul blând al umbrei sale. Ideea de moarte transpare din moartea luminii , umbra rămasă în singurătate , este transpusă într-o tragică posteritate. Tristeţea umbrei însingurate , aduce parcă o nouă valenţă   a umbrei    „obosite”   de   prea    frecventă folosinţă poetică.                                             „Rătăcită umbra mea” (Blânda întoarcere), susură poetul cu durere îngrijorată pentru umbra lui rătăcitoare ş căutăroate de ce n-a fost să mai fie . „Umbră rătăcită fără noimă/ de-o vreme dureros mă întreabă umbra/ce porunceşti acasă”(Obsesia umbrei). Umbra benefică şi credincioasă întristatului ei stăpân, supusă şi grijuliu însoţitoare : „tata...cuvinte răcoroase-l învăluiau ca o umbră.” Şi pentru că ne raportăm la tărâmul căminului părintesc, e bine să aduc în atenţie două entităţi fundamentale de referinţă, tata şi bunicul, definiţi poetic nu în volute sentimentale, ci în termenii unor repere ale forţei şi statorniciei existenţiale, de dimensiuni şi configuraţii mitice. Un aer de mister pluteşte asupra bunicului, cel pedepsit pe nedrept de autorităţi, detalii nu aflăm, dar faptul că poetul descinde dintr-o familie de greco-catolici spune multe.
Coruieni, un Macondo al deşertăciunii după frângerea istorică .
Continuăm să facem referire la obsedanta umbră din textura poetică asupra căreia ne aplecăm cu interes şi cu respect. În antinomie cu personificarea umbrei protectoare, Vasile Muste conferă umbrei puteri discreţionare, ea însăşi este călăul servitor al morţii. Mor tot mai singuri în păduri uitate/De propria lor umbră seceraţi/Mestecenii la nunţi neîntâmplate(Nuntă). Mesteceni seceraţi de coasa umbrei, o imagine cumplită a morţii , întruchipată de propria umbră. Nu umbra despărţită de obiectul ei, simbol a morţii, ci umbra însăşi personificare a forţei şi a iminenţei morţii, o moarte rapidă, precum îndeplinind un ordin de execuţie.
În „terenul minat al singurătăţii(Dreptul de a fi singur), poetul conchide cu luciditate” Viaţa toată n-am reuşit decât să traduc/iarba în limba română.(Cărţile de iarbă ale părinţilor). Iarba nemuriirii   nealterată de fantasmele cu „rătăcită, umbra mea.(Blânda întoarcere)