De la taine ascunse-ntre versuri la cuvinte pline de sensuri

Detalii: Categorie: Cultura; Publicat: Sâmbătă, 09 Aprilie 2016 07:23; Scris de IR Rosiianu; Accesări: 1080

Ioan Potop, Editura Enesis, Baia Mare, 2015

Încă din primele rânduri ale prefaţei făcute volumului supus acum atenţiei noastre Ion Bălu avertizează asupra faptului că vorbim de-o poezie ce trebuie decodată la poetul băimărean Ioan Potop.
Numai că, în pofida aplecării sale pe text, Ion Bălu nu înţelege esenţa scrisului lui Potop când spune că titlul volumului „este decodat de vocea poetului în poemul cu acelaşi titlu”.
Din contră aş spune, vorbim de poate cel mai închistat poet de la Barbu încoace, de un poet care riscă deliberat forma versului şi textului pentru a se avânta în străfunduri de sensuri, pentru a strecura printre cuvinte referinţe clare la teme aşa zis nepoetice, cum ar fi geologia, poate cea mai obsesiv folosită temă.

Ioan Potop îşi restrânge deliberat palierul tehnic în redactarea poemelor, lăsându-se dominat de dorinţa de a aduce un limbaj nou, unul poate uneori chiar prea îndestulat de sensuri pentru cunoscători, astfel uitând că deşi toată lumea calcă pe pământ, puţini sunt cei care au ajuns geologi şi care ştiu pe de rost cum s-a format pământul.
Acesta este „călcâiul lui Ahile” la Ioan Potop, din cauza încăpăţânării sale de-a strecura până la sufocare taine-n cuvinte şi sensuri noi, încă doar puţin uzitate în poezia românească, el riscă să fie neînţeles şi poezia lui „ciudată” numai pentru că nu seamă cu ce a citit până acum cititorul.
Cred că vocea lui nu este singulară în acest spaţiu şi mai cred cu tărie că va veni un moment de îndreptare faţă de acest poet.
Aşadar, asumându-şi cumva drumul singularităţii şi neînţelegerii confraţilor, poetul nostru aduce-n atenţia cititorilor noţiuni noi, provocatoare chiar câtă vreme primul vers din fiece strofă tinde să definească poetiv demersul şi să puncteze clar noţiunea şi viziunea: „Vibrare neschimbată-n văpaia veşniciei/Suflet mic, particulă vie de energie,/Orice s-ar întâmpla, voi fi de partea Ta,/Calea tainică a curgerii Tale voi urma” (Ardere) sau „Ca licăr de energie mic,/Când eram mai nimic,/Făptură unică m-ai făcut,/Cu anume impuls de-nceput” (Licăr de energie).
Un cititor neavizat va reţine o anumită formă de stângăcie, anumite formări de limite în versificaţie, însă, e de ajuns, spre exemplu să aprofundezi modul în care s-au creat oceanele si atmosfera, modul de funcţionare a acestora ca să realizezi adevăratul bombardament informaţional la care poetul îşi supune lectorul.
Cadrului didactic pensionat îi lipseşte expunerea şi dizertaţia, astfel încât, într-un adevărat demers refulatoriu el simte nevoia să facă din lector un adevărat confesor, fără ca să realizeze însă că poate fi ceva obositor pentru cel neavizat, ceva sufocant chiar, câtă vreme absenţa unor cunoştinţe geologice poate să inhibe şi să respingă în aceeaşi măsură.
Asumându-şi din start un asemenea risc, Ioan Potop continuă senin demersul său de încărcare de sensuri, de strecurare a unui limbaj de specialitate.
Astfel avem poeme despre gazele de şist şi modul în care gazele ajung la suprafaţă (Ieşirea din băltire), despre antimaterie şi sistemul galactic, despre particulele de materie din curcubee, (Replică la antimaterie), etc.
Apoi, ca un făcut, parcă realizând că impinge până prea departe limitele de rezistenţă-n poem, poetul coboară printre pământeni, la temele poetice consacrate.
Aşa ne provoacă prin poeme ca „Chemarea florilor alpine”, „Uitarea trudei”, „Imagini din Deltă”, „Urcuş şi coborâş” sau „Iubirea şi impotrivirea”, în toate acestea mesajul fiind infinit mai uşor de receptat, şi nu numai pentru că temele sunt mai la îndemână, iar cuvintele prin care poate contura simţirea mai la îndemână.
Ca-ntr-un adevărat joc Ioan Potop îşi asumă rolul de instanţă poetică atunci când se apucă de prelucrat materia cuvintelor.
El face un tur de forţă aruncându-se-n străfundurile cunoaşterii, parcă făcând prea mult caz de anumite cunoştinţe, astfel riscând să-şi îndepărteze cititorii care nu au atins acelaşi nivel de cunoştinţe.
Şi totuşi, ca un făcut, tocmai din astfel de riscuri asumate face Ioan Potop poezie, din ordonări stilistice chiar surprinzătoare uneori, din la fel de surprinzătoare combinaţii imagistice sau din nemănuite amalgamări de sensuri şi cuvinte.
E drept această unicitate căutată obsesiv de poet, acest prea mare accent pus pe sens şi nu pe formă face ca poemele sale să nu fie sau să nu pară a fi unitare, diferenţele ideative fiind cât se poate de evidente.
Un pariu cu el însuşi într-o lume grăbită, care nu pare să mai aibă aplecarea asupra textului şi adâncimea lecturii.
Particularitatea vine din uşurinţa cu care imaginativul se îmbină cu palpabilul, din modul în care poetul îşi creează proprii trepte perceptive, fapt prin care ideile poemelor sale sunt diseminate în întregul volum, cu o mai altfel de investire cu funcţii şi profunzimi de artă poetică.
Ciudat este că Ioan Potop face asta cerebral, deşi poezia sa musteşte de trăire sufletească, preaplinul acesta de emoţii şi senzaţii, de căutări şi confesiuni putând fi, cred eu, o adevărată soluţie de încântare şi descântare poetică, un drum pe care el încă refuză să meargă.