CURTUIUŞU MARE. Scurtă monografie istorică

Detalii: Categorie: Cultura; Publicat: Vineri, 12 Februarie 2016 06:54; Scris de Valentin Băinţan; Accesări: 1373

Din „Pârâul izvoarelor”, o apă cristalină, mai puţină vara şi în timpuri secetoase, curge dinspre dealuri spre Bârsău răcorind cu unda sa spaţiul dintre cele două coline aproape sterpe ale dealurilor mărginaşe. Aici, cu multe secole înainte s-a înfiripat aşezarea omenească ce poartă azi numele de CURTUIUŞU MARE, sat aparţinător comunei Valea Chioarului din judeţul Maramureş. Râuleţul ce-l străbate nu are nume distimct, se numeşte simplu: „Valea” şi dă satului o fizionomie îngustă şi prelungă, fizionomie caracteristică aşezărilor situate de-a lungul văilor. Văzut din avion, satul pare un şarpe uriaş.
Dealurile sterpe, pe suprafeţe întinse, erau altădată împădurite. În forma lor golaşă dau un aspect auster şi sărăcăcios peisajului local.

Pomăritul ocupă livezile din împrejurimile satului. Este posibil ca peste câţiva ani, împăduririle masive făcute recent, să schimbe peisajul zonei, să o fscă mai frumoasă, mai atractivă, mai apropiată de sufletele oamenilor ce locuiesc aici. În această casă ferită de vitregiile tulburi şi primejdioase ale istoriei, s-au aşezat primii locuitori , care nu sunt alţii decât stă-strămoşii locuitorilor de azi din veci români. Aici s-au aşezat pentru a-şi creşte în linişte pruncii întru perpetuarea limbii şi NEAMULUI lor. Însăşi denumirile toponimice din zonă ilustrează descendenţa secular-românească a localităţii. Spre exemplu, Pârâul Lăcuţului,Pârâul din Pietriş (mici pâraie ce se varsă în Valea Curtuiuşului, Crestătura, Creasta sângerilor, Vârful Runcului, Vârcaru, Coasta banilor, Cornu Pleşii- denumiri ale dealurilor învecinate; Poniţa din Jos, Groapa Popii, Şesu Poniţii, Coasta lui Lazăr, Faţa Ursului, Dâmbu morii, Păşunea Lăcuţului, Mesteceni, La Vălcei etc.(denumiri de părţi şi locuri de hotar. Cine le poate da altă interpretare decâ cea dată de români, care le-au stăpânit dintotdeauna, Satul, deci, e pur românesc. Cele câteva familii de evrei ce au locuit cândva aici, au venit din Galiţia la sfârşitul sec. al XIX-lea, şi în primăvara anului 1945 au fost decimate în crematoriile naziste de la Auschwitz (azi Osswiencim- Polonia). Dar acest fapt nu schimbă caracterul etnic al localităţii.
       O denumire toponimică din partea de sus a satului ne-a atras în mod deosebit atenţia. Sunt sigur că ea are o rezonanţă istorică certă. Iată deducţia: Pârâul Poniţii curge pe lângă „Tilii”, formă populară ce exprimă noţiunea de „chilii”mănăstireşti. Date istorice vorbesc despre întemeierea unei mănăstiri prin 1390, de către Balc şi Drag, fiii lui Vodă(acesta fiind fiul lui Dragoş Voievod ), care va fiinţa aici până în anul 1558, când i se sistează titulatura, ca fiind ortodoxă, purtând hramul bisericii Sf. Nicolae.
       Până şi azi, acest loc poartă numele de „La Tilii”, sau „Fântâna de la Tilii”, drept urmare a faptului că un locuitor al satului, pe numeGheorghe Lupşa a împodobit locul cu o masă de piatră , dându-i o utilitate ma verosimilă.
       Tradiţia seculară păstrată aici, dovedeşte fără putinţă de tăgadă descendenţa daco-getă a strămoşilor locuitorilor de azi ai Curtuiuşului. Ea poate fi ilustrată prin păstrarea unor obiceiuri milenare, de origine traco-geto-dacă, până în zilele noastre. Ne referim la sărbătoarea Rusaliilor, care în Curtuiuşu Mare are o semnificaţie aparte. Iată pe scurt istoricul acestei manifestări: Se ştie că strămoşii noştri, cu circa 2500 de ani înainte, stăpâneau şi părţile balcanice din sudul Dunării şi că erau mari cultivatori de trandafiri(tradiţie moştenită de poporul bulgar ce trăieşte azi aici). În limba latină trandafirilor li se spunea „rose”. În fiecare primăvară, camari iubitori de artă şi petreceri,traco-geţii organizau „sărbătoarea trandafirilor”, adică” ROSALIA”. Obiceiul a fost preluat de biserică,dar a rămas cu caracterul său laic. Sărbătoresc deşi se desfăşoară la „Pogorârea Spiritului Sfânt”, sărbătoare căreia i se zice „Rusalii”, după vechea denumire a „Sărbătorii trandafirilor”.”Rosalia” a fost şi este o sărbătoare a bucuriei,a primăverii, când natura îmbracă hainelerevenirii şi instaurării depline a acestui anotimp. Oamenii se bucură ieşind „în ţarină” pentru a vedea cu plăcere, sosirea primăverii, dwci perspectiva rodniciei muncii lor, desfătându-se împreună şi ospătându-se ca fraţi, chiar dacă unele relaţii dintre ei nu erau dintre cele mai bune.În timpul acestor zile se uită toate supărările, pentru ca bucuria să fie deplină în orice casă. Ce exemplu mai evident poate fi oferit în aceste pagini, ca sărbătoarea „Rusaliilor” din Curtuiuşu Mare? Aici, când ieşirea la ţarină se face în partea de sus a satului, la întoarcere, toţi cei di partea de jos sunt oaspeţii susenilor. În celălalt an situaţia se schimbă: Josenii îi ospătează pe suseni. Putem conchide cu certitudine că denumirea de „Rusalii”, vine di latinescul „Rosalia”, adică de la „sărbătoarea trandafirilor”, moştenită de-a lungulsecolelor ca o relicvă spirituală de însemnată provenienţă strămoşească, dovedind trăinicia poporului român pe aceste meleaguri, cât şi dependenţa sa daco-getă.
           De altfel, obiceiul este foarte răspândit şi în alte localităţi din zonă:Buciumi, Finteuşu Mare, Văleni etc. Dar nicăieri nu are o semnificaţie atât de adâncăşi o desfăşurare atât de sărbătorească precum o are în Curtuiuşu Mare.
           Iată aşadar,tradiţia cât de deplin se împleteşte cu istoria. Nu trebuie să scotocim hrisoave vechi, roase de trecerea timpului, pentru a dovedi cine suntem, de unde suntem şi ce căutăm aici. Uitându-ne în jur, vom afla zeci de mărturii incontestabile:în grai. obiceiuri, dans, muzică, denumiri, port, construcţii etc.toate dovedind apartenenţa noastră milenară la acest pământ din veci moştenit.
          Nu este de mirare că aici, în Curtuiuş, se află o bogăţie a creaţiei populare româneşti,cum rar se poate vedea prin satele din vecinătate. Portul, dansul,cântecele, frumoasa limbă vorbită aici, obiceiurile şi datinile păstrate peste veacuri poartă amprenta netăgăduită a spiritului eminamente românesc.Eleganţa şi distincţia fetelor în dansul local ne duce cu gândul la vrednicia femeii dace şi romane, care şi-a crescut pruncii în iubirea de frumos, în dârzenia de a-şi apăra avutul spiritual moştenit. Aici, în această oază de fertilitate spirituală, s-a păstrat în lada de zestre a fetelor măritate, frumuseţea şi autenticitatea vechiului costum chiorean. Aici, în 1964, prin intermediul distinsei femei care este Lucreţia Matei,împreună cu alţi colegi de la Casa regională a creaţiei populare, am refăcut integritatea costumului chiorean pentru a-l valorifica pe scenă. S-a reconstituit pentru că era păstrat în lada moştenirii familiale cu conştiinţa fermei dependenţe de Neamul românesc.Aici, mi-a rămas o parte din suflet şi regret că n-am avut fericirea să-mi extindpreocupările muzical- coraleşi asupra acestei aşezări, ca fiind o vatră fecundă de spiritualitate românească, cu oameni ce manifestă o deosebită grijă faţă de frumos, faţă de tradiţii. Sunt sigur că s-ar fi realizat lucruri deosebite.În ziua de 12 februarie 1989 am fost cu formaţia corală din Valea Chioarului pentru a susţine un program cultural-aducativ, am văzut atunci o sărbătoare de suflet a satului. Tineretul, fără a avea în fruntea sa un îndrumător artistic a prezentat o multitudine de forme de manifestare culturală care m-au uluit.: grup satiric, grup vocal, taraf de muzică populară, solişti, formaţie de dansuri, brigadă artistică. Ce loc minunat de validare a sentimentelor de dragoste faţă de ţară, faţă de tot ce este românesc, ar avea un intelectual iubitor al tradiţiilor noastre.
          Cât priveşte originea denumirii localităţii este greu să te pronunţi fără teama de a greşi. Totuşi, o ipoteză ar avea acoperire. Hrisoavele istorice cunoscute amintesc localitatea sub denumirea „KURTHWELES”în 1405 sau „KORTVELYES” în 1558 de la ungurescul „korta” ce înseamnă „ pară”.Şi cum în Chioar perii se cultivă şi azi, pentru minunata „horincă” de pere, nu este exclus ca numelşe satului să vină de la acest fruct mult apreciat de oamenii locului. Aproape în fiecare livadă familială se găsesc peri, iar dealurile din jurul satului sunt pline de aceşti pomi fructiferi, fie altoiţi,fie în stare sălbatică. Ceea ce susţin poate fi exemplificat şi prin actuala denumire a unei părţi de hotar, căreia i se zice” La perii lui Simion”.
         Analizând şi o altă denumire, cea de „KERTHEWLES”, apărută într-o altă perioadă istorică în care litera”W” are funcţia de „U” şi uneori de „O”, gândul ne duce spre o altă ipoteză. Cuvântul de origine ungurească este format din două părţi:”kert”ceea ce înseamnă „grădină”sau „livadă”şi „hely” adică „loc”. Reformulând cele două cuvinte, prin înţeles românesc vom avea : „loc de grădină”, „loc de livadă”, care de asemenea nu este departe de adevăr, pentru că dealurile satului sunt prielnice acestei îndeletniciri agricole iubite de români. Poalele dealurilor din Curtuiuş sunt împodobite cu livezi de pomi fructiferi, cultivaţi cu precădere, pământul nefiind potrivit pentru alte culturi agricole.
         Dar, indiferent de unde-i vine numele, satul este pur românesc, locuit din timpuri străvechi, numai de români.Cei ce l-au botezat în documente, tot de la îndeletnicirile românilor au luat numele lui. I-au dat această denumire spre a-l deosebi de celelalte sate din jur. De altfel, aşa cum am arătat mai sus, satul şi oamenii lui au conservat o spiritualitate evident românească,începând cu construcţiile, datinile, portul, limba cât şi întreaga creaţie populară muzical-literară şi coregrafică, sunt de origine română. Cine nu crede, să vină la faţa locului şi se va convinge.
        Elementele decorative din construcţii şi porţi, denotă o distincţie caracteristică oamenilor iubitori de frumos, şi curtuiuşenii sunt astfel de oameni. Motivele folosite(soarele, stelele, păsările, florile etc.)lasă să se întrevadă arhaismul decorativ moştenit şi păstrat în vădită înţelepciune, respect şi dragoste. Interiorul caselor, cu blide şi ştergări frumos colorate şi lucrate cu mâna, în care predomină modele florale şi geometrice, evidenţiază simţul artistic înnăscut al ţăranului român. Ordinea şi curăţenia curţilor, caselor, şurilor, cât şi grija faţă de „cum ieşi în lume” pe de o parte, respectul datorat semenului,pe de altă parte, sunt însuşiri spirituale ale curtuiuşenilor, cultivate din tată-n fiu, ceea ce le-a asigurat peste secole puritatea descendenţei lor milenare, certitudinea apartenenţei lor materiale ca stăpâni peste plaiul străbun, caracteristici specifice neamului nostru. Materialele din care şi-au făcut odinioară portul (pânza, lâna, pielea) reflectă legătura de căpetenie a oamenilor cu păstoritul, aceasta fiind preocuparea de bază a multor generaţii de ţărani români.Ţânţelele de pe laiberele fetelor şi de pe zadiile dinainte au fost introduse în ornamentul portului popular abia după ce în sat au apărut prăvăliile evreieşti, de unde se puteau procura.
           Curtuiuşenii n-au rămas izolaţi de progresul înregistrat de omenire în ultimul secol. Tot ce se realizează azi se datorează condiţiilor de viaţă din ce în ce mai bune. Construcţiile, portul dar mai ales nivelul de trai au fost supuse unor transformări profunde, modernismul pătrunzând în toate domeniile.. Un lucru este evident:acumulând atâta frumuseţe spirituală în decursul anilor, curtuiuşanul este dornic de a se manifesta spre a-şi dovedi în public toate calităţile moştenite. Eleganţa dansului local este numai o parte a frumuseţii lor spirituale.Conştienţi fiind de valoarea tradiţiilor şi obiceiurilor autentice, nu se sfiesc să se afirme în deplinătatea acestora, purtând cu mândrie responsabilitatea păstrării lor. Lucrul pare evident nu numai în viaţa acelora rămaşi la vatră, cât şi în cazul celor ce şi-au schimbat modul de existenţă mutându-se la oraş sau făcând naveta între domiciliul de la ţară şi locul de muncă de la oraş. Cei ce s-au mutat din localitate nu uită să revină în satul lor natal, nu numai de sărbători, redevenind oameni ai locului, respirând aerul patriarhal în care şi-au pertecut copilăria şi chiar adolescenţa, trăind aici clipe de bucurie alături de neamuri sau de prieteni dragi. Eleganţa îmbrăcămintei cu care ies în sat sau la biserică vorbeşte despre hărnicia şi simţul lor artistic, de tot mai înaltul nivel de trai şi de civilizaţie pe care îl cresc cu fiecare zi. Luxoasele maşini străbat lungul satului, dovedind că cei ce le stăpânesc nu şi-au pierdut banii,câştigaţi cu râvnă,în huzureală, ci trăiesc demn, aşa cum din moşi-strămoşi au fost învăţaţi să trăiască: prin muncă cinstită şi demnă acumulând cum se cuvine avutul ce îl au.
        Satul îşi trăieşte însă, viaţa seculară. Iarna mai ales,au loc şezători, vergeluri, clăci, schimburi de vizite cu lucru de mână etc.care aproape întotdeauna se termină cu mici ospeţe oferite cu dărnicie de către gazde. De asemenea se păstrează obiceiurile legate de viaţa familială: botezul (sărbătorit cu multă bucurie mai ales când este vorba de fecior), nunţile,( cu toate momentele ei înălţătoare: chemări, nănăşit, cu staroste,socăciţe, nuntaşi şi ospeţe vesele), înmormântarea,(cu noianul de dureri ce declanşează bocete).
       Istoria satului face parte componentă din trecutul istoric, social-economic, politic şi cultural al ţinutului CHIOAR de care a aparţinut întotdeauna. Ţinutul este eminamente românesc. Cele două localităţi cu populaţie mixtă (Berchezul şi Coltăul) nu pot avea influenţă asupra structurii seculare a ţinutului, ele fiind formaţiuni de dată mai recentă aici.Numele de „Chioar”l-a păstrat de la vestita Cetate de piatră din dealul Berchezoaiei, construită în sec. al XIII-lea, ca punct de apărare al hotarelor de răsărit împotriva invaziilor tătare, căreia în limba maghiară i se spune „Kovar”. De la 1316 cetatea ajunge în stăpânirea regilor Ungariei, fiind dată în ocârmuirea diferiţilor voievozi şi nobili ce s-au distins în luptele purtate, şi care pentru acest fapt, se bucurau de diverse privilegii din partea regilor pentru serviciile de fidelitate aduse. Printre aceştia au fost şi fiii lui Vodă Sas: Balc şi Dragoş, nepoţi de-ai lui Dragoş Vodă, în posesia cărora ajunge în anul 1378 şi rămâne în stăpânirea urmaşilor lor până în anul 1555, când dinastia li se stinge fără urmaşi.Ajungând în alte mâini străine, Chioarul va avea mult de suferit. Un eveniment de seamă se va petrece în anul 1600, când întreg ţinutul împreună cu cetatea vor aparţine marelui voievod român Mihai Viteazul, pentru o foarte scurtă perioadă, pentru a le uni cu ţara.
        În documentele cunoscute şi păstrate până acum se amintesc de acele „villa olachalis”, în limba latină, ceea ce înseamnă „ sate româneşti”, ai căror locuitori se află aici din timpuri imemoriale. Dar documente se păstrează doar de câteva sute de ani, motiv pentru care şi satul va fi amintit mai târziu decât s-a format în realitate.
        Urmând cursul acestor documente scrise, vom înşirui în câteva pagini acele evenimente care se referă la Curtuiuşu Mare, fără să le explicăm mai pe larg, lăsându-le să vorbească singure:1231- La acea vreme, unul dintre drumurile „ţării” ce traversa Chioarul, trecea Someşul la Aluniş, apoi prin Valea Cheudului, străbătea colnicul pe lângă vârful Prisnel spre Fericea şi Curtuiuş de unde se îndrepta spre valea Berchezului la gura vărsării Coaşului în Lăpuş. Aici se întâlnea cu un alt drum de ţară ce venea dinspre Sătmar. O ştire publicată în ziarul „CHIOARUL”, nr. 21 din 1931, apărut la Şomcuta Mare, vorbeşte despre faptul că în perioada1390-1410, voievozii maramureşeni Balc şi Drag au întemeiat aici o episcopie ortodoxă.Ştirea nu poate fi confirmată prin alte documente. Se prea poate ca autorul articolului „Istoria Cetăţii Chioar” nefiind un istoric veridic, să fi confundat stavropighia de la Peri-Maramureş căreia i se zicea în documente tot „Kortvelyes”, şi pe care o întemeiaseră fraţii Balc şi Drag în 1391 după ce fuseseră la Constantinopol să obţină accepţiunea patriarhului Antonie.Această mănăstire a Perilor( localitate ce se află pe Tisa ân dreptul Săpânţei) avea jurisdicţie bisericească peste un mare teritoriu din nord- vestul Transilvaniei, inclusiv în Chioar, şi pregătea preoţi şi dieci pentru strană, ceea ce înseamnă că aici se învăţa carte.e prea poate ca acici sau la Ieud , unde era de asemenea, mănăstire şi biserică zidită în 1364, să se fi scris prima slovă în limba română. Până astăzi nu s-a putut determina cu certitudine. În documentele anului 1405 satul este amintit cu numele”KURTHUELES”. La fel, documente din anul 1543 îl consemnează alături de alte aşezări chiorene, ceea ce denotă existenţa satului de-a lungul timpului. Dar cea mai interesantă ştire o avem din anul1558, când se sistează titulatura mănăstirii „ Sf. Nicolae” din Curtuiuşu Mare, a călugărilor ortodoxi, drept de care se bucurau de pe vremea voievozilor maramureşeni. Tradiţia locală spune că mănăstirea a continuat să fie o şcoală de dieci cu reşedinţa la Fericea.
          În 1560, Curtuiuşul făcea parte din voievodatul lui Damian Hossu, împreună cu Mesteacănul, satu de reşedinţă al voievodului.
        În 1566 aflăm şi prima denumire de familie a unui crainic (aducător şi transmiţător de veşti) cu numele de Ioan Zelenk, un presupus strămoş al familiei Selinc. Numele lui este amintit în urbariul Cetăţii de Piatră ( urbariul fiind un fel de conscriere, de luare în evidenţă, de recensământ). El s-a întocmit la 20 aprilie şi a consemnat numărul şi numele iobagilor dependenţi de Cetate. În Curtuiuşu Mare existau cinci familii de iobagi, cinci de coloni cu sesii medii iar trei sesii erau pustii. În acel timp, turcii aflaţi în Transilvania făceau multe incursiuni prin zonă, jefuind satele , omorând oamenii, luîndu-le bunurile sau ducându-i în robie.
       Satul avea de plătit următoarele dări faţă de Cetate: un cens(împozit) de 4 florini pe an, dădeau o vacă pentru bucătăria Cetăţii, opt măsuri de unt, 8 caşi, şi8 care cu lemne. Se află sub ascultarea voievodului Trif din Vărai împreună cu Gaura azi Valea Chioarului) Purcăreţ şi Vărai
        În 1570, când principele Transilvaniei, Ştefan Bathori este ales rege al Poloniei, mulţi chioreni se înrolează în armatele sale plătite plecând cu el pentru a nu se mai întoarce niciodată.Au preferat străinătatea în locul iobăgiei. Din Curtuiuş au plecat tinerii: Ştefan, Grigore şi Gheorghe. Documentele nu-i citează pe nume, deci nu ştim din ce familii au făcut parte.
         În 15 iunie 1589, principele Transilvaniei, Sigismund Bathori, reînnpoeşte actul donaţional al lui Luca Chiş Teodor dinRemetea Chioarului asupra satului Curtuiuşul Mare.a cărui proprietar a devenit pentru recompensarea slujbelor sale de fidelitate.
          Din noiembrie1600 şi până în septembrie 1601 împreună cu întreg Chioarul şi toată Transilvania şi Moldova , Curtuiuşu face parte di statul unitar român al lui Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti care reuşeşte să unifice Ţările Române sub sceptrul său, moment de mare însemnătate istorică în viaţa poporului nostru. Însăşi semeaţa cetate din dealul Berchezoaiei i se închină fără a opune rezistenţă, deşi era una din cele mai puternice cetăţi din Transilvania. Despre ea se spunea că cine reuşea să o cucerească devenea stăpânul întregului principat al Transilvaniei.
        În decembrie 1603 se întocmeşte un nou urbariu al Cetăţii de Piatră. Curtuiuşu Mare, împreună cu satele Gaura , Purcăreţ, Ţălna (azi dispărut) şi Vărai, se aflau sub ascultarea voievodului Ioan din Vărai.
        În sec. alXVII-lea se organizau mari târguri de câte două săptămâni la Baia Mare, unde veneau şi ţărani chioreni cu mărfurile lor spre vânzare. Desigur n-au lipsit curtuiuşenii.
        În 1667-1668 se întocmeşte o conscripţie a micilor nobili di Chioar, care aveau sarcini administrative cu obligaţii faţă de Cetate.În rândul acestora figurau următorii locuitori ai Curtuiuşului Mare: Selinc Precup, Selinic Ioan, Achim Teodor, Achim Ioan ( fiul lui Teodor) şi Boier Teodor, toţi „puşcaşi” adică oameni cu obligaţia de a apăra Cetatea în caz de nevoie, motiv pentru care erau scutiţi de unele dări şi impuneri. Titlul de mic nobil trecea din tată-n fiu.
        Prin 1694, familia Teleki, cuibărită în Chioar, stăpânea deja 17 sate chiorene, printre care şi Curtuiuşul, unde aveau două familii de ţărani iobagi ai căror stăpâni erau.În urma trădării răscoalei”curuţilor”(oameni din popor ce luptau pentru libertate) şi trecerii căpitanului Cetăţii, care era din familia Teleki, în tabăra împăratului, această familie este dăruită cu averi şi pământuri, încât ajungesă stăpânească aproape întreg ţinutul Chioarului (1711).
        În conscripţia episcopului greco-catolic de Alba Iulia şi Făgăraş, Inocenţie Micu Klein, (conscripţie întocmită în 1733),Curtuiuşul figura cu doi preoţi , pe nume Teodor şi Nuţ, la 36 de familii române unite cu Biserica Romei şi aparţinea protopopiatului Vima. Cele 36 de familii însumau aproximativ 162 locuitori.
         În Conscripţia austriacă a generalului Buckow, cel ce a distrus multe mănăstiri maramureşene, făcută asupra principatului Transilvaniei,Curtuiuşul Mare are următoarea situaţie demografică: 3 familii greco-catolice cu preot, dar fără biserică, 51 familii ortodoxe cu biserică dar fără preot.Această stare de lucruri, atât de schimbătoare, se explică prin faptul că satele româneşti din Transilvania trăiau timpuri grele,aflându-se în mari tulburări confesionale provocate de răscoala religioasă a căkugărului Sofronie de Cioara.
        Conscripţia s-a ântocmit în anii 1760-1762.
        În 26 noiembrie 1784 se dă publicităţii „Patenta de liniştire” a răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, emisă de guvernul transilvan de la Sibiu. În cercul Şomcuta Mare este publicată şi făcută cunoscută satelor din district de către comisarul cercual Teodor Chiş,pentru a fi semnată de reprezentanţii tuturor satelor chiorene, ca act de luare la cunoştinţă şi linişte. În Curtuiuş ea este semnată de popa Teodor, judele Avram Petre, de doi juraţi şi de 10 iobagi, toţi români.
       În urma recensământului făcut în 1786, satul avea 101 familii ce locuiau în 96 de case, formând o populaţie de 602 locuitori, din care 312 de sex bărbătesc şi 286 de sex femeiesc. Numai 5 familii erau de mici nobili. Aşadar, timp de o jumătate de secol, populaţia satului a crescut vertiginos: de la cca 160 locuitori, la peste 600.
      Anul 1848 aduce multă amărăciune şi necaz pe ste satele chiorene.Oamenii se răscoală împotriva jugului iobăgesc. Neînarmaţi, vor fi înfrânţi în bătălia avută pe câmpul dintre Săcălăşeni şi Culcea de către armatele maghiare conduse de maiorul Katona Jozsef, originar din Berchez, care erau înzestraţi cu tunuri. Ca represalii, satele au fost distruse cu cruzime, oamenii omorâţi. Peste tot se întinseseră spânzurători de care atârnau români nevinovaţi. Din această încrâncenare dezastruoasă n-a lipsit nici Curtuiuşul. Oamenii fugeau pe păduri, lăsându-şi pradă avutul, pentru a scăpa cu viaţă.
        Evenimentele însă au fost favorabile românilor prin vitejia Regimentului de Grăniceri de la Năsăud, condul de colonelul Urban, care a înfrânt hoardele lui Katona, eliberând Chioarul, după ce jalea se aşternuse peste tot.
        Documentele spun că din anul 1850 se conduc matricole bisericeşti. În 1867 se construieşte o nouă biserică, pentru ritul greco-catolic, cu zid de piatră, ceea ce înseamnă că oamenii din sat au aderat în totalitate la religia greco- catolică. Dar, în 1884 se construieşte o altă biserică lucrare ce trebuie pusă pe seama faptului că terenul alunecos a provocat stricăciuni şi biserica zidită numai cu 17 ani în urmă, trebuia reclădită. De altfel, asemenea alunecări de teren se întâmplă şi în zilele noastre( vezi clădirea fostului cămin cultural).
        În 1900 se înfăptuieşte un nou recensământ al populaţiei. Satul avea 922 de locuitori, din care 892 erau români şi30 evrei. Iată aşadar,că în rândullocuitorilor apar pentru prima dată evreii. Interesant de observat că noul recensământ din 1908 înregistrează tot atâţia locuitori români, respectiv 892, crescând doar numărul evreilor cu3. Numai 33 ştiau scrie şi citi.
         În 1910, Curtuiuşul avea 1003 locuitori. Înaintea izbucnirii primului război mondial (1914) satul prezenta următoarea situaţie: era recunoscut ca parohie veche, având biserică de lemn, cu hramul Sf. Paraschiva”, edificată în 1884. Avea casă parohială şi şcoală confesională tot din lemn.Umblau la şcoală 112 elevi din care 29 erau la clasele mai mari. Preot era Ioan Hossu, cantor George Avram, învăţător Ioan Cristian.Populaţia era de 1042 de suflete, din care 1027 erau români greco-catolici şi 15 izraeliţi. Notăm câteva familii existente în sat pe la 1916 :Achim,Aron,Avram, Bene,Chiliţan, Dan, Dod, Matei,Mătea, Selinc, Târziu, Timb, Toma, Tuns, Ţiţan.
        Iată şi câteva evenimente ale anului 1916:Gheorghe Dod , de 42 de ani se întoarce acasă de pe frontul din Galiţia fiind bolnav, boală în urma căreia va deceda.
        Mărie Avram (alienată mintal) de 48 de ani şi Maria Vancea de 66 de ani, cad în Vale şi se îneacă.
        Se mai păstrează vechiul obicei de a se îngropa morţii în grădina din preajma casei lor. Sunt amintite în acest sens Grădina domnească, Grădina Dâmburenilor etc.
         Fete din alte sate se mărită în alte sate: Catiţa Dan merge de noră în Duruşa în familia Feter, altele vin de nurori în Curtuiuş, cum este Florica Lar din Fericea în familia Vasile Avram.
        Se fac căsătorii între văduvi: grigore Mătea, de 55 de ani, cu Maria Moldovan de 50 de ani, după ce au trăit mai mulţi ani necununaţi.
        Cel mai bătrân om din sat înmormântat, este Vasile Mătea în vârstă de 85 de ani.
        Documentele amintesc de existenţa concubinajului destul de răspândit în Curtuiuş. Se nasc mulţi copii nelegitimi, ceea ce denotă moralitatea scăzută în rândul locuitorilor săi. Este amintită moaşa Ana Avram, pricepută, căreia i-a urmat mai târziu Ana Mătea.
         Interesantă de urmărit este situaţia demografică a satului pe o perioadă mai îndelungată. Am ales perioada anilor 1916-1925, adică timp de 10 ani, pentru a ne da seama de evoluţia numărului locuitorilor satului în timpul primului război mondial şi după acesta. Toate aceste date s-au păstrat în registrele aflate la Arhivele Statului din Baia Mare.

Anul           născuţi     băieţi    fete   morţi      căsătorii
1916                13           10        3      20             4
1917                14             6        8      11             2
1918                  7             3        4      39            12
1919                25           13      12       9             15
1920                29           16      13     19               9
1921                28           14      14     22             18
1922               26            11      15     16              6
1923                25             9      16     21              8
1924               28             13     15     21              8
1925               19              8      11    13             12

         În această perioadă s-au născut 214 şi au murit 191. Numai în anii 1920 şi 1924 s-au înregistrat căsătorii locale, adică între curtuiuşeni.
         Preoţi: Ioan Hossu până la 1916; Valentin Pintea până în 1924(în luna martie); Alexandru Lazăr, până în noiembrie 1924; Eugen Pop, până în iunie 1929; Ioan Pop până în martie1932; Alexandru Chercheş până în octombrie1938; ( de menţionat că în 1936 îşi schimbă numele în Benea); Ioan Munteanu până în iulie 1939; Dumitru Mercea se află ca preot şi în anul 1950.
         Din cei născuţi în 1917, 4 copii mor sub un an. Tot în acest an, cel mmai bătrân om din sat înmormântat este Grigore Avram de 86 ani, iar dintre femei Maria Petrean de 72 ani.
         Tot în 1917, Ioan Fătu din Iadăra se căsătoreşte cu Gafia Petrean din Curtuiuş, dar este dus pe frontul din Italia unde va muri în Dobardo.
         În 1918 se nasc 7 copii dintre care 4 mor sub un an. Din cele 12 cununii, două se fac cu mirese aduse din Duruşa şi Ţicău.
        Doi bărbaţi duşi în război mor pe câmpul de luptă: Ioan C. Petrean pe frontul din Italia la Santa Lucia,iar Vasile Toma pe frontul din Galiţia.
        Mai consemnăm în acest an moartea a doi veterani din sat: Andrei Toma de 98 de ani şi Vasile Avram de 88 de ani.
         În aprilie 1918, muncitorii de pădure din zonă printre care şi cei din Curtuiuşu Mare , aflaţi într-o zi de târg la Şomcuta Mare, au pătruns în magaziile proprietarilor şi exploatatorilor de pădure din localitate împărţind ţăranilor produsele aflate în aceste depozite . Autorităţile au fugit de frică.
         La 1 Decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia decretează Unirea pe veci a Transilvaniei cu România. Între cei aflaţi acolo sunt şi reprezentanţii Chioarului aleşi la o adunare anticipată la Şomcuta, la care au participat şi delegaţii Curtuiuşului. La Alba Iulia s-a înfăptuit cel mai mare act din istoria poporului român prin desăvârşirea unităţii sale naţionale pe pământul său strămoşesc, după lupte seculare de a scăpa din jugul străin. Bucuria a umplut sufletele întregului popor român, inclusiv a celor ce se aflau în acea zi la Şomcuta.
Martori oculari povestesc că oamenii fără să se cunoască, se îmbrăţişau, se sărutau, cântau şi se veseleau la auzirea Marei veşti de la Alba Iulia, care a sosit prin telegrafia fără fir.
        La împlinirea acestui vis de veacuri, o însemnată contribuţie au avut-o marii luptători pentru cauza naţională: Vasile Lucaciu şi George Pop de Băseşti, originari din Maramureş, care au avut mult de pătimit de pe urma faptelor lor îndrăzneţe şi temerare.
        În 1919 tifosul îşi face apariţia în sat, făcând o mulţime de victime omeneşti.
Fete din Curtuiuş se duc de nurori prin sate: Ana Lazăr în Purcăreţ, Ana Petrean în Văleni şi Maria Cosma în Vărai
         Interesant de remarcat faptul că un copil din familia Hotea, ce nu se putea naşte, a fost botezat înainte de naştere, de către moaşa satului.
         In 1920 se nasc doi gemeni, botezaţi Gavril şi Geoge, în familia lui Ioan Timbu şi Ana Selinc. Din august până în decembrie se nasc numai băieţi, 9 la număr. Moare George Avram în vârstă de 88 de ani şi este înmormântat în grădina sa din deal. Vasile Avram , de 70 de ani, fiind beat cade în fântână şi se îneacă iar Dalea Ioan de 58 de ani moare în comă alcoolică, caz foarte rar în sat. Era originar din Buciumi.
       Din acest an se răspândeşte meşteşugul vărăritului în Curtuiuş, mărturie fiind cuptoarele de ars var de la intrarea în sat, pe dreapta.
        În 1922 tifosul face ravagii mari în rândul copiilor. Sunt semnalate cazuri de pelagră(boala sărăciei şi a nutriţiei cu porumb), dizenteria, cancerul ( de care mai muriseră oameni în sat) şi gripa spaniolă răspândită de către cei veniţi de pe diferite fronturi.
        Curtuiuşenii aduc de nurori fete din Ciula, Duruşa şi Valea Rea împrospătându-şi sângele şi descendenţii.
        Despărţământul Chioar al „Astrei”, vestita asociaţie de răspândire a culturii la români din Transilvania, care avea un sediu şi la Şomcuta Mare, prin directorul şi avocatul Alexandru Nilvan, înfiinţează în sat un cerc cultural şi o bibliotecă. Se ţin conferinţe şi programeculturale cu scopul de a contribui la ridicarea nivelului de viaţă al oamenilor din sat. Aceasta se întâmplă în 1924..
        Oricărui cercetător ce răsfoieşte arhivele referitoare la viaţa satului, nu-i poate scăpa faptul că, spre deosebire de alte sate unde femeile depăşesc bărbaţii ca longevitate, în Curtuiuş lucrurile se petrec invers. Vom exemplifica această afirmaţie prin citarea unor bărbaţi ce au trăit foarte mult în perioada dintre anii 1925-1950. Interesant este de constatat că neamul Avrămeştilor şi al Tomeştilor au cei mai mulţi longevivi. În 1925 moare la vârsta de 87 de ani Toma Mitru; în 1926 moare la 94 de ani Buie Petru; în 1927 moare Achim Ilie zis Ursu la 97 de ani; în 1931 decedează Petrean Gheorghe la 87 de ani; apoi Vasile Avram la 95 de ani în 1935; Ilie Timb moare la 89 de ani în 1941; Simeon Toma la 89 de ani în 1948; Alexa Toma la 87 de ani în 1950 etc. Dar se cunosc şi cazuri de femei care au trăit mult.Gafia Avram a trăit 90 de ani şi a murit în 1930; Ana dan moare la 93 de ani în 1940 şi Ana Avram la 85 de ani în 1946. Ne vom opri în continuare la unele cazuri interesante din ultimii 60 de ani. În 1926 apar din nou cazuri de naştere a doi gemeni în familia Ioan şi Aniva Dan : un băiat şi o fată, Valer şi Letiţia.Un caz identic se petrece în 1927 în familia Toma cu doi băieţi gemeni. În 1929 se răstoarnă căruţa cu Mătea Nicolae, de 25 de ani , fiind omorât. În 1934 moare pe drum, venind din Şomcuta Mare, Grigore Matei, de 74 de ani. În 1940 este omorât copilul Hotea Gheorghe de 12 ani fiind lovit de un cal cu copita. În 1946 moare Ioan Selinc de 66 de ani, aflându-se la centrul de votare din Vărai. În 1947 moare Vasile Timb, de 55 de ani, struvit de sarcina de lemne ce o avea în spate pe care şi-o aducea acasă. La 25 mai 1949 este lovit de fulger şi omorât, Matei Gavril de 22 de ani, iar în iulie, Rozalia Achim de 41 de ani are aceeaşi soartă.
          La sfârşitul deceniului al treilea, prin anii 1928-1930, apar primii pocăiţi în sat, care se manifestă ca atare. Probabil pocăitismul apăruse mai devreme, dar nu se afirmase atât de puternic.
          La 10 septembrie 1924, episcopul diecezei greco-catolice de Gherla, dr. Iuliu Hossu, vine la Curtuiuş într-o vititaţie canonică, făcându-i-se o entuziastă primire. Întreg satul era de aceeaşi confesiune.
         Familiile :Petrean Nicolae cu soţia sa Măriuca Donaţ, Vasile Aron cu soţia sa Anica, Dan şi Petru Aron cu soţia sa Rozalia Petrean părăsesc satul şi se duc la Ludoveni (azi Baba Novac,jud. Satu Mare) ca şi colonişti fiind împroprietăriţi cu pământ. Exemplul lor va fi urmat şi de alte familii doritoare de pământ.Aceasta se petrece în anii 1925-1926. Celelalte familii ce pleacă din comună ca şi colonişti sunt:Petrean Vasile cu soţia sa , Avram Cristina tot în Ludoveni, iar Petrean Ioan cu Mătea Rozalia şi Timb Gheorghe cu Dod Rozalia se stabilesc în Ardud.Ele pleacă în anul 1931.
         O altă visitaţie canonică, de astă dată a episcopului dr. Alexandru Rusu, al eparhiei greco-catolice a Maramureşului cu sediul la Baia Mare, avea loc la 27 august 1934.
         Până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial (1939-1945) satul a cunoscut o perioadă de culturalizare intensă. Şcoala devenise un puternic focar de ştiinţă de carte în sat. Oamenii au devenit mai buni gospodari, iar rodul muncii lo s-a văzut îb trăinicia aşezărilor din sat. Pământul aducea însă puţine roade, neîndestulătoare pentru populaţia existentă, astfel că meşteşugurile îşi făcuseră loc în preocupările oamenilor mai ales vărăitul, lemnăritulşi pădurăritul.
        Războiul aduce mari pagube satului provocate mai ales de faptul că la 30 august 1940, prin odiosul dictat de la Viena, partea de nord-vest a Transilvaniei este cedată Ungariei. Mulţi locuitori ai satelor noastre pleacă în teritoriul liber al României pentru a scăpa de jug străin. Cei rămaşi aici nu s-au bucurat de nici un drept politic.Până şi limba română a fost interzisă a fi rostită în administraţie şi de către oficialităţi.
       La 23 August 1944, România se alătură marilor puteri, contribuind la înfrângerea fascismului german cotropitor. Transilvania este eliberată de sub horthysm, ţara reintegrându-şi hotarele apusene.
       Soldaţii români participă la alungarea trupelor fasciste din Ungaria şi Cehoslovacia. În aceste crunte bătălii va cădea erou şi soldatul Vasile Marei, de 24 de ani, în luptele pentru eliberarea localităţii Dol Gamzi din Cehoslocacia. Făcea parte din Regimentul trei infanterie. Este foarte posibil ca osemintele sale să se odihnească în cimitirul de la Zvolen împreună cu cei 11.000 de eroi înmormântaţi acolo.
        Viaţa îşi reia cursul normal şi după aceşti ani grei , ca şi atâţia alţii în viaţa poporului nostru, cunoscând o epocă de reconstrucţie şi înflorire treptată. Satul va lua un aspect din ce în ce mai plăcut, oamenii găsindu-şi mai uşor rostul prin muncă.
         În 1955 ia fiinţă primul cor mixt pe 4 voci din iniţiativa dirijorului Pantelimon Ciofu. Este prima formă artistică de manifestare a curtuiuşenilor după Eliberare. Corul activează timp de 4-5 ani şi susţine programe culturale în centrul de raion, Şomcuta Mare şi Valea Chioarului. În anul 1956, participând la un concurs, este distins cu premiul III pe raionul Şomcuta într-o perioadă când aici activau zeci de asemenea formaţii culturale.
         În 1957 ia fiinţă prima formă de cooperare socialistă în agricultură: ţăranii din localitate se înscriu în tovărăşie pomicolă.
         În 1960 se construieşte un cămin cultural pentru nevoile locale de manifestare spirituală. Această clădire va trebui demolată din cauza crăpăturilor provocate de alunecările de teren. Aici începând cu anul 1962, se fac repetiţii cu cea mai strălucită formaţie de dansuri ce a avut-o ţinutul Chioar. Pregătirile au fost asistate de către specialişti în domeniu. La ele am asistat şi eu. Iniţiativa a aparţinut învăţătorului Nicolae Nistor, originar din Posta., care reuşeşte la un moment dat, să impună dansul chiorean pe scenele ţării.Formată la un moment dat din peste 100 de dansatori, cuprinde în rândurile ei trei generaţii de copii de vârstă şcolară până la oameni ajunşi la vârste venerabile. Ea constituie un fenomen firesc al zilelor minunate ce au cuprins pământul României.În anul 1964 ajunge la apogeul performanţei artistice, fiind distinsă cu premiul III pe ţară la al VII-lea Concurs republican de mare anvergură. Va susţine spectacole pe litoral şi Valea Prahovei, apoi în marele ansamblu artistic de amatori ai raionului Şomcuta, alături de formaţii de prestigiu cum era corul din Ardusat. Activitatea ei se stinge odată cu plecarea din sat a învăţătorului Nicolae Nistor. Pe parcursul anilor s-au mai făcut încercări de reînjghebare a marii formaţii artistice, dar fără succes.Azi totuşi activează o formaţie de 9-10 perechi de dans, ce reprezintă o elegantă suită locală, instruită de foşti membri ai acelei strălucite echipe.
        În 1974 încep lucrările monumentalei clădiri a actualului cămin cultural, cu fundaţia betonată şi fier ce rezistă la alunecări de teren.
        Doi intelectuali s-au oprit asupra vieţii spirituale a satului, întocmind valoroase monografii, cu care şi-au susţinut gradul didactic:Gheorghe Susa în 1963 şi examen de stat:Rodica Popescu în 1978( cu titlul:Obiceiurile şi folclorul localităţii Curtuiuşu Mare) ele constituind o sinteză a creaţiei populare actuale.
        În anul 1987 unul dintre locuitorii satului împlinea venerabila vârstă de 102 ani. E vorba de Vasile Avram, din vestita familie a Avrămeştilor, locuitori de veacuri ai localităţii. Unul dintre înaintaşii săi a fost judele satului, în 1704, funcţie nobiliară a acelei vremi.
        Închei aici scurta prezentare a celor mai însemnate evenimente din viaţa satului Curtuiuşu Mare, făcând doar un început pentru a stimula interesul altor intelectuali locali, profesori de istorie, să completeze aceste pagini. Sunt în drept să o facă.