Ioan Romeo Roşiianu Poemele fiinţei- Wesensgedichte. Vocativul asigurator fiinţial

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Sâmbătă, 06 Februarie 2016 07:12

Scris de Virginia Paraschiv

Accesări: 926

Ioan Romeo Roşiianu este poate cel mai lucid literat  din Maramureş care distinge între urgenţa jurnalismului, ca răsfrângere a datoriei civice( jurnalism care aduce costuri neînchipuite pentru condeiele independente ) şi starea de graţie a sensibilităţii artistice a unui poet . Din nefericire, în cazul volumului căruia ne străduim să-i facem cuvenita prezentare,  cu regretul că necunoaşterea limbii germane, recunoaştem că este imposibil accesul la tălmăcirea textului semnată de Renate Muller. Luăm act în exclusivitate de versiunea originală în limba română a ediţiei bilingve. Poemele fiinţei- Wesensgedichte ( Editura Amanda Edit, Bucureşti 2015 ),  dezvăluie un poet al iubirii,  iubirea  care potenţează cunoaşterea de sine şi puterea de a fi, de a dăinui, în doi. Poemul din vara aceasta se va naşte înspre seară , iubito/{…}, noi vom fi singuri ca lupii la liziera tăcerii( Poemul din vara acesta, iubito) 

  Titlul volumul ,  face implicit trimitere  la sensul filosofic al termenului de “fiinţă” , orice altceva posibil,  în afară de antinomia animat-inanimat. “Fiinţă”,  aducerea în spaţiul terminologiei filosofice a noţiunii das Sein,( că tot ne raportăm la o ediţie bilingvă româno-germană), face trimitere la intenţia auctorială de a cuprinde în coardele  orfice avatarurile existenţei. Erosul invocat fie diafan, fie patetic, nu aduce  în poemele existenţei decât adierea unei iubiri  imposibile. Destinatară de predilecţie a structurii poematice, această ” iubită “ trece în plan secund , în prim plan se află mereu şi mereu Creaţia Poetică , adevărata noimă existenţială. În rest, trăiri, pasiuni puternice, dar efemere, pasiuni ce nu pot pot obtura nevoia de cunoaştere dincolo de hotarele permise unui muritor. Insist asupra vocativului “iubito”, prezent sau implicit , în mod surprinzător, în contexte grave existenţiale, o  adresare însoţită fie de ademeniri duioase, fie de furia înverşunată a imprecaţiei sau de tonurile disperate ale ratărilor vizibile sau mai puţin vizibile.  Pe o faţă plină de riduri zâmbetul tău va fi schimonosit/femeia  din tine va mai fi cuceritoare doar în amintiri, /răzleţe îţi vor fi până şi clipele de bucurie / îţi vei muta reşedinţa-n bisericuţa din colţ /în speranţa iertării divine.  Îmi permit, cu tot respectul faţă de maiestuosul volum şi onorantul autor, sever şi programatic în demersul său  poetic, să aduc un amendament, valabil pentru tot lirismul răzbunător pe incontrolabila şi păcătoasa feminitate, din veac de veac şi până acum.  Poeţii  uită un lucru, cu o persistenţă demnă de o cauză mai bună. Timpul distructiv şi ucigaş de farmec, controlează deopotrivă şi făptura masculină. Sunt foarte curajoşi şi vindicativi poeţii, caută marele înţeles existenţial în eros şi thanatos,  neputinţele şi urânţenia bătrâneţii este alocată în exclusivitate femeii « trădătoare », ea, cea care evadează în legea ei din lanţurile împovărătoare ale unei iubiri complicate şi nepotrivite. Pe scurt, şi cei trădaţi sunt condamnaţi la aceleaşi  vicisitudini biologice. Până la moartea  romantic izbăvitoare, poete drag, e lung drumul şi ostenitor, un adevăr pe care îl ştii, şi pe care te străduieşti să-l administrezi prin limbajul metaforic, atât de inadecvat esenţei, conform preceptelor lui Heidegger. Weg zum Tode, sau Sein zum Tode,  cum se exprimă sintetic spiritul  existenţialismului la Heidegger, cu avertismentul că temporalitate de care ne împiedicăm, nu există în sensul filosofic, ea ne ascunde infinitul din noi, pentru care încă nu suntem pregătiţi. Altminteri,  tonalitatea programat romantică , conferă  forţă şi energie, dă liber frâu fanteziei, scoate mentalul şi simţirea de poet din captivitatea şi chingile convenţionale . Interogaţie existenţialistă pigmentată cu recuzita romantică atât de comodă şi perceptibilă nouă, o combinaţie ce poartă pecetea inconfundabilă a discursului poetic al lui Romeo Roşiianu.  Cadenţele romantice învăluie în mister abisurile trăirilor telurice,  inevitabil limitate la efemeritate şi noncomunicare a întrebărilor fundamentale. Dumnezeu nu mă va ierta/ niciodată am cochetat cândva  cu dragostea şi astăzi/ mă doare totul până şi  amintirea îmi taie respitaţia/şi suflul mi se face de gheaţă şi vânt …/( Poem despre o viaţă care se scurgea repede)   Ca poet,  Romeo Roşiianu s-a făcut    cunoscut şi receptat ca vehicul al idealurilor prometeice, idealuri înălţătoare şi inevitabil devastatoare. Iubirile ardente, pasionale, frizează strict accidentalul, hazardul indezirabil, e ca şi cum poetul scrutător în marea cunoaştere universală, e tot ţinut pe loc şi bruiat de această feminitate proteică şi de neînţeles. Femeia plimbă în lesă priviri obosite /  băraţi libidinoşi îi fac cu inma subtil/ e zvonul cuvintelor şoptite în gând/ Se va naşte-ntr-o mare de şoapte o slovă. (Despre o naştere îndelung aşteptată)  Departe de a fi sentimentalul care-şi lamentează iubirile pierdute, poetul Roşiianu tocmai se străduieşte cu temeritate să se elibereze de senzorii ispititori şi să acceadă dincolo de tărâmul perceptibil. El face un efort uriaş de a se desprinde de accidentalul biografic  adesea traumatizant şi inhibant, răsar, parcă aproape involuntar, secvenţe tragice din arealul unei poveşti de viaţă ameţitoare şi nedreaptă.  Urăsc prea tare zmeul care mi-a rănit copilăria/ ca să mai cred în idoli şi visări/ ca să mai pot iubi o lume în care vântul plânge/ O lume în care plânsul e banul tău de schimb. {…}Urăsc prea tare zmeul care mi-a rănit copilăria/  Ca să mă mai întorc vreodată în trecut.  (Pseudoură) Dureri tăcute şi sublimate în cuvânt, ca semne  ale descătuşării din captivitatea nonsensurilor existenţiale.  Aş fi putut atinge luna cu  degetele viselor noastre / răzleţe ne-ar fi rămas trăirile mute şi surde simţirile/ goi am fi fost pe dinăuntru secătuiţi de sevă/ pe asfaltul ud   urmele ne-ar fi rămas adânci şi uscate( Golul înalt dintre visele noastre)  Nonsensuri care  ţin pe loc  aspiraţiile   fundamentale,  acelea ale despovărării   de vălurile percepţiilor indezirabile, întru accederea la esenţa fiinţială. Stelele nu spun nimic și-și  văd de licărul lor străveziu/ la televizorul color viata se vede mereu în  alb negru{…}  Viața are gust sărat atunci când se scurge repede și degeaba  / Mizeria năpădeşte sufletul mai întâi şi coboară în stradă{…} E vorba de viața  noastră și viața noastră e în joc . ( Poem pentru mai târziu)  O esenţă magică, misterioasă, încă neştiută în fizionomia ei conceptuală, voinţa prometeică îşi dă măsura în permanenta căutare, fie şi când sufletul şi spiritul sunt istovite . Mândria prometeică , desigur, provocatoare şi doritoare de a rupe zăgazurile locului comun ca predestinatre, un loc comun al sisisfismului senzorial. Un neo-prometeism, în sensul unei înălţări profanatoareşi sfidătoare, undeva sus, cât mai sus, o înălţare nepotrivită ca un păcat repetabil «  Lângă umărul tău, Doamne ». O  încălcare subliminală  a hotărniciei cuvenite unui muritor, prin parteneriatul  aproape ex aequo , dezirabil,însă imposibil , o repetabilă nerecunoaştere a  limitei  fiinţiale.  «  Lângă umărul Tău, Doamne/ Venim cu viscolul vieţii în mâini. Un Dumnezeu antropomorfic, disponibil şi generos cu fiecare muritor, un topos curent în poezia contemporană românească. Trufie demiurgică excelent disimulată de atipicul poet Romeo Roşiianu. Când adresarea naturală «  iubito » nu are ecou, poetul îşi  formulează  monologul contradicţiei fiinţiale cu un vocativ mai asigurator de mântuire, de   audienţă şi de respect de sine.