Copacul inimii mele

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Marți, 17 Iunie 2014 14:18

Scris de Silvia Bya Urlih

Accesări: 1673

De când am început să-mi conștientizez trăirile, adică de pe la vreo 5-6 ani, am sădit în mine un copac. L-am sădit cu mânuțele, apoi, împreună cu timpul, l-am udat cu lacrimi, l-am stropit cu învățături. I-am plantat rădăcinile în pământul inimii mele. Mi-am dorit să crească, o dată cu mine. Și uite așa am început să crestez cu penelul sufletului, cuvinte. Cuvintele creșterii și dezvoltării mele ca om. M-am străduit să scriu doar cuvinte care să exprime adevărul trăirilor mele. M-am chinuit să decorez firavele crenguțe doar cu lumina vieții, să-l înfrumusețez  cu frunze multicolore și fel de fel de  flori, am chemat în coroana copacului meu , fluturi și păsări și îngeri.

Mi-am luat alături  râul și munții.  Mi  l-am dorit magnolie. Apoi, liliac. Apoi salcie. Nu după mult timp, am observat că a devenit stejar. Un stejar falnic, care nu s-a înclinat sub greutățile vieții. M-a fascinat puterea lui. Mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am crestat în trunchiul lui , o casă. O căsuță cu ferestrele deschise către viitor. Am devenit o singură ființă. Copacul, copilul, adolescentul… și eu
În primăvara copacului meu, mi-a fost bine. Am petrecut împreună , cu vara noastră, clipe minunate. Spre sfârșitul verii, atunci când ne așteptam ca florile să râdă în soare,a venit  furtuna și a spart gemurile căsuței din trunchi, cu vorbe care l-au secătuit. L-am pierdut.. Vorbele, faptele, l-au dezrădăcinat. Nu și-a mai simțit rădăcinile bine înfipte în pământul inimii mele. Și-a luat rădăcinile în brațe și s-a ascuns. Vântul, gerul, viforul cuvintelor jignitoare și loviturile , au gonit frunzele și florile și fluturii și păsările și îngerii și râul și munții.  Din copacul meu, din falnicul meu copac nu au mai rămas decât niște crengi uscate, ca niște brațe dezgolite, zbârcite , ridicate în semn de îndurare, spre cer. Singurătatea, frica, neîmplinirea, l-au încuiat  în casa din care și-a  făcut mormânt. Ani de zile a zăcut între pereții propriului cavou. Acolo și-a găsit el alinare. În propriul lui trunchi. Înconjurat de propria-i singurătate. Și-a încuiat ușile , și-a bătut scânduri în geam și a refuzat să mai privească spre cer. S-a uscat și m-a lăsat goală de mine, de rădăcinile mele.
Dar… dar la începutul toamnei  mele, copacul a înflorit. Ani de zile ne-am căutat. El, copacul copilăriei mele, eu, adultul trecut prin viață. M-a invitat în căsuța mea din trunchiul lui , proaspăt mirosind a credință, a smirnă și mir. A decis să-și deschidă ferestrele și ușile și să urce alături de mine dincolo de cer. A chemat înapoi fluturii și păsările și îngerii și-a adus râul și munții acasă și și-a spus… și mi-a spus : TRĂIEȘTE !    
    Nu știu cu exactitate când s-a întâmplat asta. Nu știu cum de m-a regăsit. Știu doar că acum, copacul meu, tânărul și mlădiosul meu copac , este iar al meu, este iar cu mine. I-am auzit glasul ferm când mi-a poruncit :
-Plantează-mi rădăcinile acolo de unde am fost exilat… de tine. De acum , vei uda pământul inimii doar cu lacrimi de fericire. Nimeni și nimic nu le va mai dezrădăcina. Ești puternică Silvia ! Ești puternică ! Casa ta e aici, în trunchiul meu. Ferestrele casei tale vor fi deschise . Prin ușa casei tale vor intra oameni noi… oameni care să merite să-i calce pragul. Ajută-i și pe ei să-și planteze  rădăcina în pământul inimii lor. Să nu uiți niciodată că Dumnezeu lucrează prin oameni. Să nu uiți niciodată că El și-a găsit loc în casa sufletului tău și că și-a împlântat adânc în pământul inimii tale rădăcinile credinței. Lasă Lumina să pătrundă în casă și nu mai trage niciodată draperia întunericului. Fii iubire ! Fii lumină ! Fii tu însăți !
Mi-am propus și mi-am promis să redevenim, să fim, o singură flacără ce-și are rădăcinile bine înfipte în pământul inimii mele ; copacul, adolescentul, adultul… și eu.

CA UN COPAC

Ca un copac
cu crengile uscate ,
îmi este chipul desfrunzit
de gândurile serii,
ca un picior
cu degete tăiate,
îmi este gândul
ce-adună alte gânduri
în mantia uitării.
Copacul meu
se leagănă
pe creanga-i dezgolită,
își caută o frunză,
cu ea să se îmbrace,
dar frunza este arsă
de vremea părăsită,
uitată-n rădăcina
ce florile își coace.
Copacul meu
se prinde de trupu-mi însetat,
un strop de fericire
își toarnă-n rădăcină,
și-aprinde lumânarea
ce arde pe-nserat
să-i lumineze floarea
ce-i curge lin
prin venă.