Adevaruri incomode in tagma vanatorilor romani

Detalii

Categorie: Dezvaluiri

Publicat: Luni, 10 Octombrie 2016 07:28

Scris de Enea Ovidiu Mihai

Accesări: 1598

Lumea vânătorilor români e zguduită din temelii de temerea că Ministerul Mediului, condus acum de tehnocrata Pașca-Palmer le va pune dop la pușcă și tolba-n cui.
Pe drept cuvânt dacă ar fi să dăm crezare in integrum argumentelor ONG-iste nu am găsi nici un motiv bun pentru ca vânătoarea pentru trofee mascată în sintagma "...număr maxim de intervenție în cazul speciilor urs, lup și pisică sălbatică,"... din proiectul de ordin ministerial, să nu fie oprită acum.
Vânătorii par că nu vor în ruptul capului să renunțe la vânătoare pentru trofee, dar pe de altă parte ezită să spună cu toată gura ce vor.

Pentru asta ar trebui însă mai întâi ca cineva din rândurile lor să poată fi capabil să articuleze mai mult decât bâlbe agramate pe fecebook la o extremă și fraze de o docență vecină cu elucubrația în comunicatele reprezentanților oficiali, la cealaltă extremă.

Bălmăjind ipostazele descrise, vânătorii români par a fi striviți între ONG-isti verzi care îi manipulează pe "conservaționiștii bulevardieri" și tehnocrați, mai ceva ca puricii între unghia police-lui presată pe burta dolofană a democrației sulfuroase din România.
Tristă realitate.

Și e cu atât mai tristă cu cât constat că vânătorii în loc să fi făcut ceva constructiv până acum, s-au complăcut în confruntări fratricide, motivați de orgolii neverosimile, ambiții personale mici și lăcomie fără scop bine definit.

Scandalul actual pare a fi plecat de la dezbaterea publică organizată de Ministerul Mediului pe marginea Ordinului de Ministru care ar fi dus la împușcarea a nu mai puțin de 1.691 de animale din specii protejate.

Este vorba în principal de carnivore mari, urs, lup și râs pe care nu vânătorii români își permit să le ucidă ci cei străini, cu dare de mână, pungi și obraze groase și nepăsători la saracia din România.

Mergând spre izvorul ordinului, vedem că acesta se fundamentează la rându-i pe un studiu elaborat de un colectiv al Universității Transilvania din Brașov.

Transparența Ministerului Mediului se oprește însă aici pentru ca studiul invocat e de negasit cu resursele internetului de azi.

Probabil că negăsind nici ei studiul cu pricina, procurorii de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, s-au dus să-l ceară între timp direct autorului.

Da, este acela despre care tagma vânătorească română știe că e specialistul numarul unu în carnivore mari.

"Carnivorele mari" finanțatoare de ONG-uri, chiar dacă știu acest lucru s-au hotărât să întoarcă situația.
 


Adică se gandesc să aducă în sfârșit lucrurile în situația de interzicere totală într-un viitor apropiat a vânătorii și la alte specii, nu numai la urs, lup, râs.

Nu de alta, dar prea mulți bani cheltuie nemții și austriecii pe vânătoare în România, bani care mai bine s-ar opri la granița de vest a țării.

Primul episod a fost frâna pusă vânătorii în Delta Dunării.

Acum suntem în plină acțiune în episodul doi - Ursus arctos.

Prevăd ca la anul pe vremea asta suntem în plin episod trei, a cărui acțiune se va desfășura sus pe crestele golului alpin pe undeva prin Bucegi, Piatra Craiului, Siriu sau Munții Gorjului.
Acela va fi episodul Rupicapra Rupicapra Carpatica.

Apoi vor fi mulțumiți că ne-au adus la stadiul de vânătoare de subzistență, astfel încât să ne iasă din cap ca putem accede la lumea civilizată a vânătorii.

Scandalul din acest episod este însă departe de a se fi stins.
Asta pentru că încă nu stiu cât de fioroasă va fi reacția "Marilor Carnivore", din tabara celor afectați direct de această restricționare a vânătorii.

Motivul este unul cât se poate de simplu și pleacă de la realitatea ca nici un ortac neaoș de condiție medie nu-și permite să scoată (sumele sunt cele vehiculate zilele acestea în articolele de presă care citează studii de specialitate) 8000 de euro din buzunar pentru un trofeu de urs.
Punctele CIC nici nu mai contează.

Aici e vorba de banii care odată platiți de clientul neamț de obicei, intră de cele mai multe ori doar parțial în vistieria asociaților vânătorești care organizează pânda sau goana.

Grosul banilor este dijmuit de firmele de organizare, care nu gestionează fonduri (deci nu au cheltuieli constante) dar care sunt cele ce au legatura directă cu clienții, deci cu banii.

Astfel, din speranța directorilor de asociații vânătorești care gestionează fonduri (cu care au cheltuieli constante), de a atrage fonduri suplimentare față de cele strânse din cotizațiile membrilor (uneori deloc mici), se cam alege praful.

Așa ajunge vănătorimea română pasionată să devină pătimașă și să se simtă păcălită, directorașii de AJV-uri să devină mici mânjiți sau dimpotrivă neînsemnați satrapi locali după cum le e firea, lașă sau violentă,  iar organizatorii partidelor de vânătoare pleacă liniștiți cu banii în pungă.

Pe aceștia din urmă i-am numit "Mari Carnivore", pentru că de fapt ei sunt în vârful lanțului trofic al vânătorii în România.

Problemele izvorâte din toată această încrengătură de interese fac deliciul presei centrale si locale. Aceasta din urmă se dedă la șantaje josnice (cine plătește mai bine, are presa de partea sa) iar informația corectă despre vânători și vânătoare nu trece la publicul larg și prostit de atâtea păreri contradictorii.

Mai mult, în timp casta vânătorilor s-a transformat în tagmă iar ei înșiși nu mai sunt priviți cu respect ci doar ca niște ucigași dezaxați.

Tabloul de peste granița de vest a țării, ca să vezi surpriză, arată dimpotrivă cu totul diferit.
Acolo vanătoarea face parte nici mai mult nici mai puțin din patrimoniul de tradiții culturale imateriale, beneficiază de logistică, know-how și susținere publică și aduce mulți, foarte mulți bani.
După ultimele evoluții din România prevăd că în curând vor aduce și mai mulți. Acolo.
 

E clar că după alegeri, cu un guvern politic situația se poate schimba.
Cu alte cuvinte mă aștept ca influența transpartinică a politicienilor vânători să-și arate puterea iar ordinul să fie emis în cele din urmă, chiar dacă cu numere mai mici.
Asta va însema că și ONG-urile și-au încasat tainul și nu mai e nevoie să facă scandal.

Lucrurile nu vor mai fi însă ca până acum în nici un caz.
Chiar dacă politicienii vor fi aceiași sau nu cu cei care au negociat Tratatul de Aderare al României la UE sau aderarea țării noastre la Convenția de la Berna ori transpunerea în legislație subsecventă a Directivei Habitate, acțiunile lor nu vor influența pozitiv percepția publică asupra vânătorii și a vânătorilor.

Presimt că vor face încă mai mult rău.

Cât timp nu exista o strategie viabilă și agreată public, un parcurs de urmat cu obiective asumate și o conștiință a responsabilității vânătorești, așa cum au avut-o înaintașii, vânătorii nu au dreptul să se plângă de nimic.

Nici măcar de faptul că rolul lor în societate dispare și e înlocuit acum de SUAS, police-ul din aliniatul cinci (police=poliție) și că încet dar sigur tot ce putea fi o poveste românească de succes pentru comunitățile învecinate cu habitate sălbatice, s-a topit ca aburul euforiei unei neverosimile aspirații.

Era să fie, dar n-a fost sau o altă ratare tipic românească.
 
În schimb cu ochii la doapele din țeava puștii și la traista din cui, nu vom putea spune că nu ne-am făcut-o chiar cu mâna noastră.