Ipostaze ale creativității lui Bogdan Petriceicu Hasdeu

Detalii: Categorie: Cultura; Publicat: Miercuri, 16 Februarie 2022 06:41; Scris de Cristian Gabriel Moraru; Accesări: 484

I. Poetul

Acel „geniu de o înspăimântătoare vastitate”, cum îl numea Mircea Eliade în prefața la ediția scrierilor sale din 1937, Bogdan Petriceicu Hasdeu (n. 16 februarie 1836, com. Cristinești, jud. Hotin — m. 25 august 1907, București) este practic omul care a lucrat la o singură carte: opera sa. Cele zece ipostaze principale ale creativității în care îl aflăm pe magul de la Câmpina sunt: 1. poet; 2. prozator; 3. dramaturg; 4. comparatist literar; 5. gazetar și ctitor de publicații literare și științifice; 6. folclorist; 7. lingvist; 8. istoric; 9. om politic; 10. ocultist.
Pe Hasdeu îl putem situa, ca și pe Heliade, tot în paradigma romantismului înalt, după cum afirmă N. Manolescu în Istoria critică a literaturii române: „După Heliade Rădulescu, Hasdeu și Eminescu pot fi considerați singurii reprezentanți la noi ai H.R., iviți, ei, foarte târziu și după ce generația pașoptistă, de altfel mult mai la unison cu spiritul european al vremii, se cantonase în Biedermeierul dominant.”1
Ca poet, Bogdan Petriceicu Hasdeu a publicat doar două volume de versuri în timpul vieții: Poezii (1873), respectiv Sarcasm și ideal (1897). Relativ mică din punct de vedere cantitativ, lirica lui Hasdeu, care, inițial, a început să scrie poezii în rusește, este ofertantă și astăzi din punct de vedere estetic.

Astfel, în prefața la poeziile sale din 1873, poetul se face „propriul său critic”, expunându-și succint crezul său poetic: „Niciodată n-aș fi cutezat a scoate la lumină această anatomie a suferințelor mele, dacă nu știam că unora le place sumbra și violenta pictură a lui Caravaggio, în care vezi numai oase și mușchi în loc de frageda și catifelata carne. Genul imperios al inspirațiunii mele poetice oferă aspra idee sub o formă dură.”2
Poezia dură, cum o numea Hasdeu, este elocvent ilustrată într-una dintre artele sale poetice, intitulată Viersul, din care cităm primele trei strofe unde se raportează la predecesori iluștri din literatura universală (Homer, Dante) și care conturează un posibil program estetic: „Homer cânta mânia divinului Ahile / Și Dante Tartarul cânta: / Poetul, când se naște în amărâte zile, / Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile, / Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta! // Și eu câteodată smulg harpa din tăcere, / Când sparge muza pieptul meu, / Căci inima zdrobită răsună prin cădere / Și saltă desperată în spasmuri de durere, / Scoțând din agonie un țipăt scurt și greu; // O poezie neagră, o poezie dură, / O poezie de granit, / Mișcată de teroare și palpitând de ură, / Ca vocea răgușită pe patul de tortură, / Când o silabă spune un chin nemărginit!”3
De asemenea, Hasdeu este într-o anumită parte a liricii sale un poet social, continuând discursul liric protestar inițiat de Cezar Bolliac și care va culmina în lirica lui Macedonski.
De aceea îl surprindem pe poet propunând ca substitut poeziei suferința și aplecându-și atenția asupra celor mizeri. În acest sens, iată cum este portretizată paupertatea existentă în societate: „Sărăcia cea flămândă / Ca pușcașul stă la pândă, / Cu cocoșul rădicat: / Dintr-un deget o mișcare, / Glonțul zboară cu turbare / Și vânatul a picat!”4, iar în strofa finală a poeziei Muntele și valea, poetul se solidarizează cu poporul trăitor în mizerie socială, dar plin de virtuți, spre deosebire de clasa socială a celor înavuțiți peste noapte: „Nu sus, nu sus la cei avuți, / În norii fumului pierduți, / Se nasc fecundele virtuți: / Poporul ce suspină jos / E singur valea roditoare, / În care crește grâu și floare, / Bun și frumos!...”5
Mai interesante în planul expresiei și al arhitecturii complexe sunt pamfletele sale în versuri, Complotul bubei și Odă la ciocoi. Iată cum sunt arătați cu degetul ciocoii din secolul fanariot: „Ca lacoma omidă, ce-și caută o pradă / Pe fragede mlădițe; / Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă / Al dulcei copilițe; / Ciocoiule! un secol, un secol și mai bine, / Setos de dușmănie, / Sugeai în frunză sucul și sângele din vine / În blânda Românie!”6, pentru ca, apoi, ochiul critic al poetului să se îndrepte spre ciocoii epocii sale, pe care-i vede cu groază cum se ridică din cripte infernale: „Dar ce privesc, o, Doamne! Eu cânt ș-acum dodată / Cutremurul m-apucă; / O ceață se lățește, o brumă-ntunecată, / O groaznică nălucă / Ciocoii se rădică, ca hoituri învechite / Din cripta infernală, / Și ca-n trecut s-așează pe holdele-nverzite, / Răzbiți de flămânzeală!...”.
Finalul este moralizator, conținând un insolit îndemn la luptă pentru a dobândi libertatea mult visată: „La luptă dar! La luptă! Să ne vedem d-aproape... / Lăcustele-ngropate, / De n-ați strivit chiar oul, din fundul negrei groape / Învie mai turbate! / Nu mai greși d-acuma! Trecutul să te-nvețe! / La vânătoare, frate! / La vânătoare! Însă... jos puștele și bețe: / Să-i bați prin libertate!...”.
Hasdeu mai scrie și balade istorice (Vornicul Iancu Moțoc, Ionașcu-Vodă, Magda lui Arbure), dar și fabule în care-și etalează autentica vocație de poet satiric, ca în Femeia cu cățelul, Cânii și lupii, Femeia înecată.
Ca și la Alecsandri, copacul preferat al lui Hașdeu este bradul: „Când arde soarele de mai, / Când vântul iernei geme, / Mărețul brad pe naltul plai / Stă verde-n orice vreme.”7
Al doilea volum al poetului, Sarcasm și ideal (1897) este mai sărac din punct de vedere cantitativ, dar poemele au, ce-i drept o respirație mai amplă.
Pastelul Alb și negru poate sluji de model Decor-ului bacovian, Hasdeu devansându-l cu aproape două decenii pe autorul volumului Plumb (1916) în privința exprimării contrastului dintre alb și negru în anotimpul hibernal.
Satira antiburgheză Multiplicamini, inspirată probabil după nuvela Hagi-Tudose, a cărei primă variantă Delavrancea o publicase în 1887 în revista „Lupta literară”, îl are în prim-plan pe zaraful Hagi-Tudose, care apare dezumanizat din pricina lăcomiei sale pentru bani, iar sintagma „la casa de nebuni”, prezentă în finalul Scrisorii a III-a, unde este invocat Vlad-Țepeș, este preluată probabil de Eminescu de la Hasdeu, care are un lung poem chiar cu acest titlu.
În Mater Dolorosa sau în vastul poem Dumnezeu, din finalul volumului, Hasdeu ni se relevă și ca poet creștin.
În concluzie, nu putem face altceva decât să cităm câteva stihuri postume ale titanului Hasdeu dedicate posterității sale critice: „Mulți proști au zis ș-o să mai zică: / Hasdeu n-a isprăvit nimică... / Ei au dreptate când mă râd, / Căci eu, dacă eram cu minte, / Aș fi murit mult mai-nainte, / Ca gura proștilor s-o-nchid. / Mulți proști atâta fac de cată. / Tot ce-a greșit Hasdeu vrodată: / O fac cu rost și fără rost. / O fi, n-o fi, e sigur una: / Hasdeu muncise totdauna / Și n-a fost niciodată — prost.”8

REFERINȚE CRITICE:

1.   Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 327
2.   Hasdeu, B. P., Pagini alese, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Mihai Drăgan, București, Editura Tineretului, 1968, p. 59
3.   Bogdan Petriceicu Hasdeu, Scrieri, vol. I: Poezii, text îngrijit, studiu introductiv, note și comentarii de Stancu Ilin, tabel cronologic de I. Oprișan, Chișinău, Editura „Știința”, 1993, p. 69
4.   Ibidem, p. 85
5.   Ibidem, p. 73
6.   Ibidem, p. 78 et passim. Despre motivul literar al ciocoilor, care traversează ca o pală de vânt întreaga literatura romantică românească, dar pe care-l întâlnim mai târziu și la Arghezi, exprimat în celebrele versuri: „Nu căuta dreptatea domnească, frățioare! / Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare!”, ar trebui să se realizeze cândva un studiu critic serios.
7.   Ibidem, p. 118
8.   Ibidem, p. 216