The Best bookmaker bet365 Bonus

„Litere de pandemie”


Confucius spunea: „Cuvintele sunt vocea inimii”, iar omul de cultură Ioan Romeo Roșiianu, urmându-și inima, lucrează cu Cuvântul, în spiritul Cuvântului, dăruindu-se pe sine drept jertfă pe un altar ce merită să fie plin de iubire.
În marea sa iubire pentru oameni, Dumnezeu își revarsă zilnic bunătatea prin cei pe care i-a înzestrat cu mai multă Lumină pentru a fi faruri călăuzitoare pentru semeni.
Dovedind această măreață calitate de a fi „far”, Ioan Romeo Roșiianu oferă sufletul său oamenilor, nu doar prin poezia sa, ci și prin antologiile și revistele pe care le realizează în marea sa iubire de Cuvânt, pentru că într-adevăr „cuvintele sunt cărările faptelor” (Sfântul Ioan Gură de Aur), iar el este un deschizător de drumuri în literatură, jurnalistică, în cultură.
O nouă apariție în peisajul literaturii contemporane este revista „Litere de pandemie” (2 / 2021 / 8 / anul IV), revistă care beneficiază de un colectiv de redacție de excepție,  condus de: director – Ioan Romeo Roșiianu, redactor-șef – Marian Ilea, secretar general de redacție – Cristian Gabriel Moraru (colectivul redacțional: Petronela Apopei, Ioan Pavel-Azap, Mioara Bahna, Zorin Diaconescu, Nicolae Dina, Florin Dochia, Vasile Muste, Nicolae Toma) în care neobositul creator de frumos, a cuprins 73 de nume din arealul scriitoricesc contemporan (ponderea cea mai mare reprezentând-o nume din Maramureș), unii cu renume, alții abia ivindu-se la porțile afirmării.


Traversând cu încredere în Dumnezeu o perioadă dificilă din istoria omenirii, scriitorilor nu le-a rămas decât versul, scrisul, în general. Incertitudinea unei lumi „improprie visului și poeziei” (Ioan Romeo Roșiianu) este percepută diferit de oameni. Sentimente, trăiri (iubire, ură, revoltă, speranță, disperare, ironie) capătă uneori proporții hiperbolice în contextul în care ființăm.
Scrise uneori „din domiciliul meu forțat” (Ioan Romeo Roșiianu), scrierile sunt un strigăt surd al dorinței de libertate și evadare prin iubire („IUBITO, îți scriu cu disperarea celui ce știe iubi cu trupul / cu sufletul și cu mintea rămasă / îți scriu cu spaima zilei de mâine și cu neputința zilei de azi / trag cu urechea la ușa de la hol și mă amăgesc / că aud pașii tăi venind înspre mine / îmi place să cred că nu ai uitat mângâierile mele / pasiunea cu care făceam dragoste mă arde și-acum / e ca un foc ce mistuie ultimele vreascuri rămase / e ca un pocal băut până la fund durerea aceasta pustie” – Scrisoare din domiciliul meu forțat), dintr-o „Carantină” impusă („E o cătușă noaptea asta strâmtă. / În sufocanta ei alcătuire, / Mă ține prizonier la stâlpul spaimei, / Un condamnat lipsit de mântuire. // Mă locuiește bezna și se-ntinde / Sub pielea mea cu așteptări lichide, / Mă devorează lent și mă usucă, / În stampe translucide mă-nchide.” – Florin Dochia) de „Războiul” („Războiul mondial a început / Fără să vrem și fără să-nțelegem. / Este unul psihologic, mortal, tăcut / Și-n linia întâi cu toții ne aflăm, / Neavându-ne decât pe noi ca scut” – Cristian Gabriel Moraru) în care „Nimic e totul” („Nimic e totul / Și omul e nimic / Când timpul ca Icar se prăbușește / Cu aripi de șindrilă / Când limbile-n cadrane amuțesc / Și totul pică în ruină.” – Vasile Didoacă Dojană), mai ales oamenii.
Cu un sincer „Iubesc” („Iubesc copilul din sufletul tău / În joaca alintului // Iubesc bărbatul din privirea ta / În clipe de patimi și pâine // Iubesc roua caldă ce-o dai dimineții / Și clipa de-albastru sublim” – Petronela Apopei), omul - „Mesager” („precum ieri și astăzi și mâine ... / Din milostivirea Rațiunii Adâncului, / am fost, sunt și voi rămâne / Mesager Luminii Cuvântului” – Gheorghe Pop) poate avea fericirea supremă numai în iubire („Nimeni nu m-a iubit mai mult decât tine / Poate Dumnezeu când mi-a insuflat pe buze iubire” – Nicolae Toma), dar este exilat „Pe malul Potopului” („Suntem cu toții pe malul Potopului / mama și tata, vecinii, nepoții” – Nicolae Scheianu) în aceste „Timpuri amare” („Timpuri amare în al anotimpului poem / Se strecuraseră din negura obscură a ceții.” – Vera Irina Terebeși).
Identificându-se tot în iubire („Existam înaintea pașilor mei și a pașilor tăi / Existam în nemișcătoarea piatră a râului / Și-n praful drumului. / ... / Și în cântec existam. / De aceea pot să spun: SUNT” – Carmena Băințan), scriitorii speră în minunea revenirii la viață („Cu semn astral din patria divină / Pământul va renaște negreșit, / Iar amintiri cuprinse-n marea vină / Își vor zdrobi păcatul prăbușit. / ... / La pârga noii lumi, din bobul sfânt / O pâine nouă, Har peste pământ.” – Radu Botiș), uneori, poate îndoindu-se din cauza poverii răului care dezbină („Dacă Tu ne-ai făcut de ce, Doamne, ne strici?” – Ștefan Doru Dăncuș).
Visul rămâne ancora libertății („Lasă-mă în strop de rouă visând / limpezirile dimineților orizontale / îmbrățișând lumina” – Doru Dragoș), iar un „Strigăt” („Cândam am strigat la poarta luminii ursitoarele jucau zaruri, / dar eu am descifrat semnul și chemarea ...”- Ștefan Aurel Drăgan) „Târziu” („Nici nu știu când / m-ai scos din gând, / cum și de ce te-am pierdut ... / inima-i goală, țipătul mut ...” – Crina Lazăr) ca un „Cântec din umbră” („e-anevoios urcușul prin ierburi spre lumină / nu-s pietre șlefuite doar vânturi rele bat” – Emanuel Luca) va deveni (iar!) „Mesagerul” („De azi îngerii vor avea alt statut / ființe ca noi din carne și oase / aripi desigur vor mai purta / și pene moi, albe, pufoase” – Vasile Morar) unui „Dans energetic” („Sublim e Universul, / etern în tot sensul!” – Olimpia Mureșan) către divinul din oameni.
Îngerii („Un înger va veni cândva / să-și ia o halcă din inima mea / să-și ia o parte din sufletul meu” – Radu Ulmeanu), cei care ne sunt aproape, devin laitmotiv („iată m-am îndepărtat de mine și nu știu adevărul / de umbra noastră ce grijă avea-vor îngerii când” – Vasile Muste) în încercarea de a ieși din situația tristă a izolatului de semenii săi, însingurații unei lumi bolnave („Doamne, stau aici, în piatră / Aud doar lupul cum mă latră.” – Gheorghe Pârja) speră să iasă la Lumină („Tu, Doamne, i-ai dat / ardoare și mângâiere / făcându-i din inima mea casă / s-o lumineze / și pe mine câteodată / să mă ilumineze.” – Ică Sălișteanu), numai prin puterea rugăciunii („îmi dă doamne la umbra crucii tale zăbavă / îndreaptă firul ierbii și-i pune floarea la loc” – Echim Vancea).
Revolta unei lumi, concentrată în vers de poet, în gânduri de bine, de speranță și iubire a dat naștere unei reviste ce scrie istorie. Aleși cu atenție, cei cuprinși în paginile acesteia ridică o rugă colectivă către Lumină, pentru a se arăta mereu în calea omenirii, prin vers, artă, prin cei înzestrați cu strălucirea Luminii! Fie-vă călăuzitoare Lumina, cititorilor!


Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The best bookmaker bet365

Free Premuim Templates by BIGTheme

Copyright © 2009-2021  StirileMM.ro