The Best bookmaker bet365 Bonus

„Să fie lumină! Și a fost lumină.”


    „La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (Sfânta Evanghelie după Ioan).
Apoi se pare că Dumnezeu a creat Poetul căruia i-a dăruit și mai mult din lumina Sa („Și din plinătatea Lui, noi toți am luat, și har peste har” – Evanghelia după Ioan), „obligându-l” să-și asume „Împlinirea cuvintelor”, după cum susține poetul Ioan Romeo Roșiianu în volumul cu acest nume (apărut în 2017, la Editura „Grinta” din Cluj-Napoca, în colaborare cu „eCreator” din Baia Mare), un volum bilingv româno-italian (cu traducere și adaptare în limba italiană făcute de Rodica Vinău și Olimpia Danci).


Constituind și lucrând la emblema de mai târziu, aceea a celebrelor sale Scrisori, autorul creează spațiul liric al acestora, creionând deja motivele osmotice și recurente pe care le va folosi mai târziu („viața”, „lupii tineri”, „moartea”, „lumina”, „femeia”, „iubita”, „visul”, „iubirea”, „Dumnezeu”, și altele) și care se vor regăsi minuțios așezate în paginile sale de călătorie sufletească dinspre sufletul său înspre sufletele cititorilor săi dornici de frumusețe absolută.
Volumul începe ca și Geneza („Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină.”) printr-o naștere, coordonata de bază a vieții, „Se va naște-ntr-o mare de șoapte o slovă / va crește-n poem cât o liniște mare / mare-mi va fi jalea și tristă-nserarea din vis. // Se va naște-ntr-o mare de șoapte o slovă.” („Despre o naștere îndelung așteptată”) care va genera o serie de  reacții în contextualitatea vieții proteice pe parcursul căreia ființează creația, dar și creatorul.
O dată pornită slova, silaba, contextul vor crea acel perimetru polifonic al oniricului, scrisul devenind instrumentul ființării și viețuirii („Poemul din vara aceasta se va naște dimineața iubito / vom fi martori la facerea lui și-n răscrucea luminii îi vom face botezul / vom fi pe rând părinți ursitoare sau frați / poate sfinți adormiți în altare vom fi poate lumânări încă nearse. / Poemul din vara aceasta se va naște-n amiază iubito // Poemul din vara aceasta se va naște-nspre seară iubito” – Poemul din vara aceasta iubito) pe tot parcursul unei întregi vieți și a momentelor de care beneficiază: copilăria, tinerețea, bătrânețea („dimineața”, „amiaza”, „seara”).
Situată în „cercul strâmt” al axei naștere – stingere, viața se dezvoltă și se edifică prin trăiri și emoții firești, nestrăine de autenticitatea vocii lirice care străbate ca un ecou în numeroase sinestezii, menite să radiografieze realitatea strict prin sita sufletului său.
Inebranlabil în scriitura sa, Ioan Romeo Roșiianu scrie poeme de forță, în manieră postmodernistă, mergând pe tematica iubirii absolute a trăirii, a pasiunii, a împărtășirii emoțiilor, o dublă ipostază proiectându-se pe ecranul propriei vieți, între teluric și dumnezeire aflându-se el, poetul cu frici („nimeni nimic nu aștepta doar frica / bântuia prin măruntaiele mele noapte de noapte / în patul meu cu vedere-nspre somn tresăream / gândul depărtării de Dumnezeu mă durea paraliza simțirea” – Poem despre o viață care se scurgea repede), cu spaime sau „Nespaima de Moarte” care îi precede intarsia în nemurire.
Crezul său poetic, dar și cel lumesc este conviețuirea cu alter-ego-ul său, dar și cu lumea înconjurătoare, „Am crezut că lumea s-a născut pentr-a fi” (Despre golul dintre plăceri), într-o „repetabilă poveste cu flori frumoase și femei frumoase” (Pledoarie împotriva florilor).
Moartea revine ca un lait-motiv, creând involuntare spasme și trăiri imposibile ale petrecerii oamenilor pe pământul unde „deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții” (Scrisoarea I): „Cât roata carului era luna ce lumina pe dinăuntru / și tu habar n-aveai că-n tine / înmărmurește-o viață / și colcăie / (încă) o moarte știută!” (Cât roata carului era luna).
Reperele principale ale perspectivei lirice sunt reprezentate de creație și iubire, aflate într-o indisolubilă armonie ce încununează catharsisul creatorului.
Creația este îngemănare de bucurie și durere, de har divin și suflet împătimit de dăruire, altruism și uitare de sine în favoarea semenilor săi: „Pe cearceaful Poetului o virgină la suflet și-a lăsat / o amprentă de sânge și lacrimi / urma trupului ei nestrivit de iubire /... / o mulțime de șoapte surâsuri și taine” (Pe cearceaful Poetului...).
În ce o privește pe cea care se constituie în ax al existenței poetului îndrăgostit, într-o metamorfoză perpetuă, femeia, iubita este o imagine vitală, sintetizând propriile-i trăiri și emoții, dar și pe cele ale lumii pe care o traversează poetul, fiind început și descoperire, căldură, viața însăși: „Rămâi unde ești iubită a mea / să pot binecuvânta-nvierea la viață / ce mi-ai dat / raza de soare ce mi-ai sădit în vise / las-o să fie amnar / sufletului meu!” (Declarație de dragoste).
Iubita primește rolul demiurgic, al dătătoarei de viață, rolul primordial al creației desăvârșite, al unei sinteze sufletești pe care vocea lirică nu ezită să o dezvăluie cu precizia unui ceasornicar: „mi-e dor de-o poftire dulceagă și ea / mi-e dor să adorm lângă inima mea” (Icoana din suflet) al cărui timp „se măsoară cu viață” atunci când zbaterea sufletească ajunge spre „seară și-mi pare că mersul / timpului se măsoară cu lacrimi / trăită în margini de lume și jar / de la mine până la tine / și-n noi viața e tristă.” (De la mine la tine).
Ființarea femeii iubite este o axis mundi pentru poet, liniștea („Uneori liniștea are chipul și zâmbetul Tău”) și neliniștea conferite de valențele iubirii: „Tu te-ai născut pentru că trebuia să fie / cineva demn de iubit și mireasă /... / Tu te-ai născut să-mi sfâșii perdeaua durerii / să-mi intre în suflet amiaza și visul /... / Tu te-ai născut să-mi fii balsam tristeții / lacrimi să-mi ștergi și-nviere să-mi dai / în trăire să-mi semeni o poftire de viață / și-o lumină să-mi crească-n cuvântul pătat de durere / și-o plăcere să-mi fii legământ și așternut. // Tu te-ai născut să-mi fii păcatul tăcerii ecou / și plânsul odihnă în ceasuri de veghe.” (Tu te-ai născut).
Coloana acestui „infinit” univers al emoțiilor se pare că este ars poetica „Descântec de despărțire” („Ai plecat într-o dimineață cu noapte în ea / era ceas de-nviere și de moarte era / eram singur și gol răstignit în odaia pustie / eram cât o tristețe cu uitare în ea”), chintesență a unei iubiri absolute și al acelui sublim rupt din cerul senin, în care cea adorată este percepută ca „o zână cu otravă-n priviri” sau „o zână cu mătăsuri de stea”, această ipostază antitetică eminesciană „înger – demon” în care sunt regăsite frânturi sufletești ale acelei dorințe „dureros de dulce”.
„Despărțirea cea grea” e văzută „cât un ceas de nemoarte e iluzia ta” și „cât un strop de agheasmă cu otravă în ea”. Ipostaza lirică a celui rămas să aștepte, imprimă creației un ton elegiac, melancolic și trist, răbufnind între două idei – a învierii și a morții – „era ceas de-nviere și de moarte era”, iar sinele frânt suferă de chinurile lui Iisus pe cruce, „eram singur și gol răstignit”.
„Goliciunea” sufletească a celui lăsat în „încercarea grea” pustiește „cărarea zilei” mergând („mă târăsc”) „spre niciunde”, „într-o urbe cu multă moarte în ea / mă prefac că trăiesc fără viață în ea”.
Singurul lucru viabil care rămâne în „clipa cea repede ce ni s-a dat” este speranța („Ai plecat într-o dimineață cu noapte în ea / erau franjuri de vrajă între margini de stea / ai plecat și-am rămas să aștept / să te-ntorci în odaia cu iluzii în ea / să te-ntorci în pustiul din tristețea mea.” – Descântec de despărțire), generatoare de credință („Lângă umărul Tău, Doamne / lumina înviorează simțirea / dorul de viață e cântec sublim / rana sădită de jale în suflet / e undă ascunsă de val / și-n roua născută pe frunze / lacrimile cerului / purifică aerul zilei.” – Lângă umărul Tău, Doamne), putere și impuls de a merge mai departe („să cântăm simfonia iubirii fie / și pe-o singură coardă de suflet”).
Creator de trăiri și emoții irezistibile prin poeme ce au izvoare în adâncuri de lumină, Ioan Romeo Roșiianu surprinde de fiecare dată prin propensiunea către spiritualitate, către frumosul pe care îl posedă și îl dăruiește fără rezerve („dăruind, vei dobândi” – N. Steinhardt), luminând sufletele frumoase din „cercul nostru strâmt”.
Altruismul, dăruirea, implicarea afectivă, muzicalitatea versurilor, confesiunea lirică, fac lectorul părtaș la comprehensiunea sufletului care se descoperă fără rezerve, la intimitatea imuabilă a celui care oferă lumină, împlinind „cuvintele” într-un mod original și dătător de contururi siderale.
Prin „Împlinirea cuvintelor” poetul construiește scara ce urcă spre lumina ce i-a fost hărăzită, continuând să țeasă raze, pentru a fi lumină mereu călăuzitoare...
Fii iubit în lumină, cititorule!


Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The best bookmaker bet365

Free Premuim Templates by BIGTheme

Copyright © 2009-2021  StirileMM.ro