Traian T Cosovei a plecat cu sufletul meu la plimbare

  • Tipărire

Mi-am dorit din tot sufletul sa se incheie cat mai repede anul 2013, un an in care „Sistemul” pe care indelung l-am deranjat cu demersurile mele jurnalistice mi-a dat lovituri grele, repetate, insa INCA nu si pe cea de gratie.
Nu stiu cati se bucura sau cati sunt tristi pentru faptul ca eu am apucat (si) trecerea dinspre 2013 inspre 2014, insa stiu ca imediat ce-am facut si acest pas… m-am intristat.
Mi-am facut un obicei ca sa-mi sun eu prietenii, ca intr-un concurs, cine-i primul, care-i intaiul ce-i saluta pe ceilalti.
Departarea de Traian T Cosovei, adicatalea asezarea mea-n Baia Mare, cu fiece zi trecuta m-a departat de el, insa nu a deteriorat nicio secunda valoarea prieteniei noastre.
I-am dedicat in cartile mele poeme, a facut acelasi lucru in ale lui.
Nici-o secunda n-am uitat cat de mult a insemnat si umarul lui atunci cand m-am aburcat spre caile inalte ale literaturii!
Datorita lui am cunoscut GREI, oameni pe care pruncii generatia fiului meu ii invata la scoala!
Impreuna am inchinat cu Eugen Barbu, Henri Zalis dadea el de baut, ca si Alexandru George sau inimitabilul Fanus Neagu, prea devreme inmormantat chiar la biserica de pe Visarion, la doi pasi de Piata Romana, locul in care m-am implinit profesional si emotional.
Romul Munteanu ne dojenea parinteste, la Nicolae Breban taceam in casa, dar nu pentru ca statea in spatele Bisericii Luterane de langa Sala Palatului.

El era real mai mare decat chiar si ne puteam noi imagina impreuna ca suntem!
Cu Traian am dat navala-n casa la Alex Condeescu, poeta lui nevasta ne-a inteles si ne-a iertat.
Am baut putin vin si ne-a ramas in cerul gurii gustul frumusetii unei prietenii neconditionate.
Si, ca-ntr-un banc prost, ca-ntr-un paradox inexplicabil, fiece zi trecuta in care stateam (in)departati facea ca fierul timpului sa atarne si mai greu intre noi.
Asadar, prietenul meu mi-a oferit CARTI cu autograf!
Am incercat sa-I raspund inchinandu-I poeme.
N-am cum sa uit disputele noastre constructive verbale, bataliile ideologice duse cu Adrian Paunescu – in spatele Pietei Dorobanti – sau cu Artur Silvestri, langa Palatul Victoria, primul bloc pe Bdul Titulescu nr 1, unde era sediul publicatiilor lui si unde eu am fost redactor sef.
Eu il adoram pe Paunescu si ma enerva cand Traian se lua de guler cu el, iar el se purta fain de tot cu un om care m-a ajutat foarte mult, dar pe care eu nu l-am inteles pana ce doamna lui, Mariana Braescu i-a editat cartile.
Cu Traian am fumat glorii si-am mancat poezie pe terasa Muzeului Literaturii din Bucuresti, am risipit salarii si-am ramas datori la Casa sadoveanu, la sediul Uniunii Scriitorilor din Romania.
E greu de amintit cu cine-am inchinat, cu cine ne-am contrat, cu cine-am fost de acord!
Important e doar faptul ca niciodata – cat timp am stat eu in Bucuresti – nu ne-am abandonat unul pe celalat!
Stiu cum si-a gandit si scris cartile, le-am simtit, le-am trait.
Si el a fost – si este! – parte din cartile mele!
El, ca si atunci, la Patinoarul Floreasca, langa care statea, a alunecat primul pe gheata.
Iar!
Si tot razand!
Pentru ca eu nu l-am mai vazut plangand din anul 1995, de dinaintea publicarii volumului „Ioana care rupe poeme”.
Iar ultma data l-am vazut razand acum un an si-o leaca, la o terasa oarecare de langa Spitalul Floreasca, unde-am impartit acelasi spatiu si cu Dan Mircea Cipariu, un alt tanar in care a crezut cel putin la fel de mult ca si in mine.



PS
Doamne, iarta-ma ca-n cuvinte putine nu pot cuprinde maretia unuia dintre cei mai important prieteni ai mei!
Te asigur ca voi mai scrie despre asta, pentru ca Traian merita TOATA hartia din lume!