Katy Şerban şi poezia între incantaţie, pioşenie şi invocaţie

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Luni, 22 Mai 2017 07:58

Scris de IR Rosiianu

Accesări: 630

O poezie de forţă, surprinzător de vie şi de plină de simbolistică şi trăiri creştine adună poeta Katy Şerban în volumul „Clipă de eternitate”, mesaje premonitorii, la limita misticului sau chiar într-o interesantă contopire cu emoţia credinţei.
O carte inspirit împărţită în trei secţiuni, „Culoarea iubirii”, „Iubire necondiţionată” şi „Clipă de eternitate”, secţiuni paşi într-o devenire personal, borne existenţiale pentru un drum al coborârii în tina vieţuirii şi-al ridicării în lumina actului existenţial şi inspirativ.
Multă divinaţie străbate ca un cordon ombilical, ca un fir roşu această carte, versurile strârnind în lector imagini şi emoţii ştiute, aprofundate la nivel individual, însă dincolo de interesanta senzaţie de cunoaştere a ceea ce urmează, dincolo de starea de complicitate, chiar de coautor cartea rămâne scrisă cu evident forţă creatoare.

Cartea aceasta nu îi mai aparţine poetei Katy Şerban, ea este deja a celor care se regăsesc în ea, o interesantă şi profundă simbioză cu o lume întreagă venind tocmai din această artă a disimulării, amprenta personalităţii ei fiind vizibilă cu uşurinţă.
Define definitorie pentru simţirea ei această carte, la fel cum limba, tradiţia, portul defines o cultură, un neam.
Cartea „Clipă de eternitate” este scara aceea simbolică pe care femeie din ea urcă înspre devenire şi ceruri, pentru prima dată masa de scris fiind înlocuită cu tinda bisericii.
Poemele nu mai sunt ale ei, un soi de atribut al relaţiei inspirative cu divinitatea ci, de data aceasta, sunt încercările ei de mulţumire, de recompensare a acesteia, prin invocaţie, prin rugăciune strecurată din gând pe albul paginii, printr-o evident punere a sufletului şi trăirii personale la îndemâna supranaturalului.
Este o stare la limita transei, a oraţiei, a incantaţiei, o invocaţie când făcută cu pioşenia celui din faţa altarului sau aflat în timpul actului confesiunii, când cu obida celuia căruia nu i-au fost auzite rugile.
„Culoarea iubirii” este ciclul care deschide cartea, o secţiune elegant gestionată în poeme fulguraţii de gând, de la tenta de haiku până la limita prozopoemului, stil cu care-şi clădeşte şi împlineşte cu eleganţă şi măiestrie cea de-a doua secţiune, „Iubire necondiţionată”.
Ei bine, dacă în aceste două secţiuni - altfel adevărate cărţi de sine stătătoare, pe deplin unitare tematic şi stilistic, fapt ce trădează îndelungul său exerciţiu liric – poeta pare a oscila în a-şi defini mesajul, cititorul fiind adesea indus în eroare când aceasta îi scrie persoanei iubite, în cea de-a treia secţiune, cea care dă şi titlul cărţii, totul devine clar, persoana iubită nu este un el, un bărbat, ci este El, Dumnezeul creaţiei şi creator.
O poezie caracteristică persoanelor pătrunse de spiritul divinaţiei, elementele descrise pe larg indicând creştinul practicant, bunul cunoscător al Sfintelor Scripturi, un om crescut în tinda bisericii, ca şi istoria unui neam.
Şi, la fel cum numai vraciul din vechime cunoştea gesturile şi formulele necesare ca să domolească aproape toate spiritele malefice sau aproape toate durerile, tot în ochii lumii, dar pe întinderea hârtiei, poeta noastră ne face părtaşi ai unor scene altfel intime, ale actului credinţei în plină manifestare.
Farmecul nu este malefic, ci unul întru totul benefic, un mister transformând versurile într-un soi de rugăciune misterioasă.
Cu fiece pagină dată cititorul devine complice, în aproape toate poemele personificarea şi hiperbola venind să definească ceva, să contureze şi să împlinească supranaturalul.
De aceea poeta pare a se prevala uneori de meritele sfinţilor, adesea adresându-i-se direct Maicii Domnului sau lui Dumnezeu personal, demers susţinut de puterea pe care i-o conferă credinciosului actul sincerităţii, confesiunea.
Vechii vraci cereau şi făceau asta pentru a putea scoate afară răul din trup, iar Katy Şerban îl transform pe Iisus în temă poetică, în personaj act al divinaţiei ei.
Face asta imitând cumva miracolele sale relatate de Evanghelii, aproape în aceleaşi cauze aş zice, cu aproape aceleaşi mijloace – puterea mâinilor, mimica, gestica, puterea cuvântului – în speranţa că, odată introducându-l pe cititor în transă, în starea mistică din poemele sale îi va produce, prin analogie, aceleaşi efecte vindecătoare, binefăcătoare.
Poate tocmai de aceea poeta nu ocoleşte răul, descrierea acestuia, ea neezitând să folosească anumite formulări altfel catalogate ca fiind mai puţin poetice, aducând în versuri stampe existenţiale, descriind poveşti scurte de viaţă şi trăire, tertip prin care face ca prin faţa cititorului să se deruleze povestea ei de trăire şi emoţie.
Astfel, invocaţia atât de uzitată se apropie cu paşi mari de incantaţie, îndeosebi în secţiunea de final a cărţii, unde limbajul clasic fluidizează înţelegerea, confesiunea.
Este calea pe care merge ea în această carte şi în această lume poetică, dovedind încredere maximă în puterea tămăduitoare a rugăciunii, a unei rugăciuni altfel personalizată, mistică, în relaţia  direct cu divinitatea, cu Iisus şi Maica Domnului în prim planul cărţii.
Altfel spus, exact cum călugării sunt cei care-au scris poate cele mai mişcătoare cărţi despre căldura şi necesitatea familiei, fără a fi un practicant în sensul abrupt al cuvântului, poeta Katy Şerban ne introduce cu această carte a sa într-o lume a purităţii, una în care trupul nu contează, în care spiritual devine asemănător celor din lumea sfinţilor, o stare cu care ea se confruntă în timpul actului inspirativ, versurile fiind doar o redare, o fotografiere a acestor stări, un soi de ustensile pe care să le putem folosi şi noi dacă păşim pe acelaşi drum al confesiunii şi smereniei.