Viorica Toaca Osipova sau iubirea de oameni şi cuvinte

Detalii

Categorie: Cultura

Publicat: Miercuri, 10 Mai 2017 07:16

Scris de IR Rosiianu

Accesări: 674

O carte cât o confesiune, una în care îşi pune cu adevărat sufletul pe tavă este cea prin care poeta de dincolo de Prut intră adânc în sufletul nostru şi al poeziei.
Viorica Toaca Osipova aduce un suflu nou, un aer proaspăt într-o lume în care sufletul nu mai este monedă de schimb, în care visul, aspiraţia, sensibilitatea şi melancolia par a fi scoase în afara legii.
Cu o sensibilitate debordantă, susţinută constant de o imaginaţie la fel de generoasă, poeta se arată deja matură, deşi abia acum face primii paşi mari pe câmpia literaturii.
Struneşte bine cuvintele şi le investeşte uşor cu sensuri noi, adesea nebănuite, profunde deşi este ştiut faptul că stilul clasic este îndeajuns de limitativ şi restrictiv.
Într-o lume a experimentelor literare, a teribilismului manifestat pe albul hârtiei, Viorica Toaca Osipova lasă senzaţia că merge pe vârfuri, de parcă i-ar fi teamă să nu tulbure profunzimea sensurilor cu care şi-a investit scriitura.

Volumul începe inspirat, cu o provocare la dialog a cititorului, cu o încercare de amiabilizare, iar mănuşa aruncată acestui devine firul roşu al întregului volum, unul în care poeta strecoară inspirat povestea propriei vieţi, dar şi pe cea a propriei vieţuiri în poem, ascunzând şi creionând fericit stampe cotidiene, emoţii şi vise.
Nu îţi trebuie mult ca să detectezi în aproape toate imaginile propria descriere, dar are eleganţa şi capacitatea de a evita căderea în descriptivism, fapt care-ar fi afectat grav textura poemelor: „femeia în rochie roşie e o taină/Elegantă, pasională, curajoasă/Mişcările-i sunt lente, graţioase/Cuprinsă de priviri şi de faimă” (Femeia - Taină), sau: „Ne găsim şi ne pierdem de o mie de ori/Suntem două jumătăţi rupte, împrăştiate/Dar de fiecare dată cu nedescrişi fiori/Ne iubim fierbinte, regăsindu-ne-n noapte” (Ne găsim - ne pierdem), sau: „Şopteşte-mi la ureche de abia desluşit,/Şopteşte-mi că ţi-e poftă de corpul meu/Voi tremura, de la sărutarea ta mă voi topi/Ai simţi cum la iubire pot să răspund eu” (Şopteşte-mi).
Dincolo de anumite uşoare stângăcii inerente începutului de drum, nu ai cum să nu remarci la această poeta forţa imagistică, uşurinţa cu care te poartă prin propria viziune existenţială, modul elegant în care te provoacă şi face să vezi imaginea abia sugerată.
Mai interesant îmi pare faptul că sub amprenta depărtării de „Patria Mamă” fiind - fapt ce-i amprentează cu anumite simboluri scriitura -  poeta aduce-n poemele sale conceptul de jetfă manoliană, strategie prin care reuşeşte să-şi pună în valoare străfunduri de suflet, cotloane de bunătate şi lumină altfel greu de bănuit şi descoperit: „Vreau să dansez valsul astăzi cu tine/Voi conduce eu, dacă nu poţi dansa/Prin el vom simţi ce-nseamnă pasiunee/Unu, doi, trei... În şoaptăţi voi număra” (Invită-mă la vals), sau: „Aştept să meargă la culcare ultima stea/Poate atunci voi aţipi şi eu un pic/S-a oprit o lacrimă pe geana mea/dar nu ai tu nici-o vină, stai liniştit” (Fără tine), sau: „E unica mea dorinţă aprinsă/Urmată de un singur regret/Sufletul mi-e rană deschisă/Iar inima-mi arde în piept” (Spune!).
Cum era de aşteptat, personajul principal, interlocutorul dacă vreţi este mai mereu persoana iubită, Iubitul fiind prezent în aproape toate poeme, adeseori investit cu atribuţii magice, o mai altfel de rescriere a „Zburătoriului” lui Ion Heliade Rădulescu.
Cu el dialoghează poeta constant, în faţa lui îşi pune sufletul pe tavă, lui se confesează, la el strigă cumva cu disperare, cu toată revolta acumulată în unica viaţă avută: „Eu sunt femeie născută din iubire/Şi cu iubire viaţa mi-o trăiesc/Eu sunt femeie şi merit fericire/ea se revarsă în ochii ce te privesc” (Eu sunt femeie), sau: „E sfârşit de august acum, iubite/Ai spus că o să vii... Mai ţine minte?/Frunzele-şi schimbă culoarea,/greierii veseli au lăsat cântarea” (Sfârşit de august), sau: „Sărutul tău pe buze se lasă/moale ca o eşarfă de mătase/mă frige... E atât de fierbinte/mă arde, mă scoate din minte” (Sărutul tău), sau: „Dacă într-o zi eu n-o să fiu/în viaţa ta, tu ţine minte/te-am iubit cum doar eu ştiu,/tăcând fără cuvinte” (De n-o să fiu).
Ei bine, această pasiune arzătoare, această continuă stare de îndrăgostită o face pe poeta Viorica Toaca Osipova  să mute centrul de greutate pe lumea ei interioară, frumosul venind de la sine, ca o devenire devenind înălţarea.
De aici şi până la limita misticului e un pas, orice demers fiind firesc într-o lume a emoţiilor, a sensibilităţii exacerbate, astfel încât devine normal orice pas făcut pentru atingerea idealurilor personale.
De aici şi încărcarea versurilor cu sensuri noi de profunzime, de parcă toată povestea de viaţă s-ar reduce dintr-o dată la esenţe.
Stau mărturie versuri ca: „Dacă viaţa n-ar fi o enigmă,/ştiind din timp ce te aşteaptă/ar trăi toţi sub aceiaşi dogmă/şi toată lumea ar fi înţeleaptă” (Dacă viaţa), sau: „Intuiţia, prietena mea ascultătoare/Am avut încredere în tine emreu/Te-ai ascuns în suflet ca o trădătoare/Şi-mi ţipai în urechi să te cred... şi eu” (Intuiţia).
Aşadar, poeta Viorica Toaca Osipova ne propune o carte a sincerităţii, confesiunea cu care îndestulează dar şi împovărează hârtia fiind, în aceeaşi măsură, pe cale să contureze o personalitate, iar vocea ei să devină una generatoare de noi viziuni poetice într-o lume a experimentelor goale de formă şi sensuri.
Astfel investite, cuvintele ei capătă sensuri şi profunzimi noi, o dată amprentate cu propria poveste de viaţă.
Un demers temerar la început de drum literar, o cale pe care dacă va păşi cu aceeaşi eleganţă şi hotărâre va putea să scrie o poveste existenţială cum n-a mai fost şi nu e!